Bucureşti-Paris - în 10 zile şi 6 ore - I

DIN SBORUL BICICLETEI

Bucureşti-Paris

- IN 10 ZILE SI 6 ORE -

24 AUGUST - 2 SEPTEMBRIE

1900

DE

CONSTANT CANTILLI

BUCUREŞTI
TIP. M. KALBER, STRADA SF. VINERI, No. 12
1912

1 LEU

I

Dela Bucureşti la Paris cu picioarele, căci a merge pe bicicletă, nu este decât a merge tot prin ajutorul lor!...

Unii zic că aceasta este o nebunie, alţii spun că este a te omorî singur... Dar nici unii, nici alţii n-au dreptate. Oricum ar fi, faptul că am făcut acest drum, şi că l-am făcut nesilit, rămâne interesant, şi probabil este interesant, mai ales că nimeni n-a realizat o asemenea cursă înnaintea mea, într-un spaţiu de timp atât de scurt.

E de prisos să spun altfel, decât în treacăt, că aveam această dorinţă de mult. Nu mă împingea la realizarea ei nici interesul unui matciu, nici vanitatea. Biciclist convins, amorez al vitezei, al vieţii active, al aerului şi câmpului liber, al drumurilor noui şi incidentelor neprevăzute, ocaziunea era pentru mine găsită, să străbat Europa în toată lungimea ei, dela Dunăre până la Sena, cu alte cuvinte, până la o foarte mică distanţă de canalul Mânecei... Condiţiunea ce-mi propuneam însă a îndeplini era grea, căci chestiunea era de a păstra din Bucureşti şi până la Paris un mers de vârtej, pentru a ajunge acolo în 10 zile... Dar vara anului 1900 trecea, şi eram nevoit din multe împrejurări să-mi amân plecarea, când pentru un termen când pentru altul. Mă supăra negreşit stăruinţa amicilor, însă când cineva voeşte să atingă un scop, nu trebue să consulte pe nimeni decât pe sine şi decât îndeplinirea condiţiunilor cari ar fi mai favorabile atingerii scopului său. Trebuia mai întâi să am bicicleta ce fusese anume construită pentru mine şi pe care o aşteptam. Ea întârziase pe drum. Trebuia apoi, să mă antrenez pe acea bicicletă chiar,-şi aceasta, un timp oarecare. Mai trebuia să fiu şi într-o stare de sănătate perfectă, iar în sfârşit, trebuia ca timpul să-mi fie priincios. În acest scop, am făcut mai întâiu drumul între Bucureşti-Câmpina, dis şi întors, cu o viteză de 25 kilometri pe oră, în timp de 10 zile şi fără întrerupere. Numărul kilometrilor ce desparte Bucureştii de capitala Franţei şi ce este de 2720, mi-l împărţisem teoretic în 10 zile, aşa că aveam de făcut pe fiecare zi 272 kilometri.

Negreşit, uneori mă-ngrozeam, când mă gândeam la distanţa ce reprezintă cele 2720 de pietre înfipte pe marginea şoselei, şi la faptul că, pentru a străbate fiece kilometru, se cere să învârteşti de 138 de ori pedala. Dar îndată ce mi se înfăţişau în imaginaţie feluritele ţări prin care urma să trec, chipurile ce aveam să le întâlnesc, deosebirile de moravuri şi de trai, priveliştile de şesuri cu cari se îmbină cerul, de păduri scăldate în soare sau îmbrumate de ploaie, de case scăpărătoare printre frunze, de văi, de dealuri, de munţi, de sate şi oraşe, râvna de a săvârşi această cursă fantastică, acest galop spre viaţă sau spre moarte, mă recoprindea şi mă reîntărea în hotărârea luată.

În viteză, este apoi o beţie pe care profanii n-o cunosc... Aerul te isbeşte în faţă, plămânii se dilată, prin ochi trec fulgere vii. Aceste fulgere sunt: drumul ce scapără şi fuge, câmpul ce alunecă, înapoi pe fiecare lature a drumului, cerul ce pare el însuşi că se pune în mişcare şi aleargă dela marginea orizontului trecând pe de-asupra capului tot mai repede, tot mai înspăimântător de repede. Şi bicicleta fuge, şi fuge negreşit şi viaţa, însă fuga acesteia n-o vezi - n-o simţi.

Momentele curg astfel, şi sunt înlocuite de altele asemănate; muşchii obosesc,- încep să rămână pironiţi - picioarele nu se mai mişcă decât mecanic,- singură voință rămâne neatinsă,- dar în aceasta este o voluptate, un farmec, o poezie de nedescris!...

Bicicleta pe care aveam să îndeplinesc cursa, era din fabrica Gladiator,- rulment de o moliciune cum este a catifelei şi de o sensibilitate ca a unui cal de rasă.

Ziua aşteptată,- cea de 24 august,- sosi!... Soarele era strălucitor, nici un nor pe cer,- ocean a cărui limpeziciune albastră scânteia de-asupra Bucureştilor, colorând ici-colo cu răsfrângerile blonde ale zilei, casele de pe calea Victoriei, Piaţa Teatrului, oraşul întreg. Jocuri de lumină roză vibrau pe faţade şi pe acoperişe. Încă de la orele 7, mă aflai în piaţa Teatrului. O mulţime de cunoscuţi şi necunoscuţi, erau adunaţi aci. Dintre biciclişti, un număr oarecare venise să-mi ureze drum bun şi să mă întovărăşească câtva, care până la Sinaia, care până la Ploeşti, şi care la 5-6 kilometri numai. Înainte de a pleca, mi s-a vizat carnetul ce aveam asupra-mi de câţiva dintre cei de faţă, în următorul cuprins:

"D-nul Constant Cantilli din Bucureşti a plecat spre a stabili recordul Bucureşti-Paris, 2720 kilometri, în 10 zile, pe bicicleta Gladiator. Plecarea s-a făcut în prezenţa noastră, astăzi 24 August, la 7 ore jumătate din Piaţa Teatrului."

"I. Iliescu, B. Stefănescu, C.T. Maiorescu, E. Fouquier, Al. Constantinescu, A. Macedonski, D. Stănescu, I. Costin, Artist. Cantilli, Filaret Ionescu".

Ore plecării sunase. Era 7 şi jumătate. Era minutul când îmi luam adio dela amici, dela toţi câţi venisera să mă vază plecând,- dela Capitală, inima ţării, şi leagănul copilăriei mele. În mijlocul urărilor, apucai pe calea Victoriei şi mă depărtai, urmat de aproape 50 de ciclişti. La această oră, circulaţia de pe calea Victoriei, e neînsemnată, şi cu repeziciune eşirăm de pe şoseaua Kiseleff. Aleele însă erau înţesate de lume. Dimineaţa era răcoroasă dar fermecătoare. Grupa noastră creştea mereu, sporită de numărul cel mare al pedaliştilor cari ne pândeau apariţiunea. Soarele era sus când trecurăm de hipodrom. Bunătatea lui de genitor al totului se revărsa peste câmpuri şi păduri, cernea aurul lui peste pajiştile întinse. Florile vibrau sub mângâierea lui dulce. Toată zarea, spre răsărit, era blondă de prăfuirea ce scăpase de sub roţile carului triumfătorului. Dimineaţa acelei zile de August era cu totul şi cu totul veselie şi farmec. Ciocârlia şi turturelele înotau în albăstrimea cerului. Rândunelele, se duceau săgeţi parabolice, şi strigătele lor vesele colorau monotonia vâjâirei bicicletelor. Ruinele castelului neisprăvit al lui Bibescu-Vodă fură lăsate în urmă, şi din zbor sosirăm la pădurea Meri-Nani. Din acest codru, se răspândea odinioară groaza, nu numai în satele învecinate cu Bucureştii, dar în Bucureşti chiar. Omorurile, urmau omorurilor. Jafurile nu se puteau număra... Astăzi n-a rămas din talazurile de frunze decât un mic petec. Aproape întreagă pădurea a fost devastată de proprietarii ei chiar, cari, pentru o pungă de aur, au lăsat ca pomii să fie nu numai tăiaţi, ci şi desrădăcinaţi. Şi a pierit astfel, şi umbra, şi poezia, şi cântecele!... Orzul şi grâul au înlocuit ulmi şi ştejari, jugaştri şi carpini, frasini şi nuci rătăciţi ici colo. Era chiar, şi mi-o aduc aminte,- printre copacii bătrâni, o poiană de lilieci, ce, când înfloreau, făceau un rai de parfume şi de culori. De sigur că acea rămăşiţă de grădină a fost dela vreo casă boierească sau dela vreun adăpost de pădurar. Dar toate se duc, şi pe pământul îngrăşat de sângele turcilor şi tătarilor, cu cel a negustorilor jefuiţi, şi cu cel al ciocoilor, cu sângele nevinovaţilor chiar, pe lângă cel al vinovaţilor, e acum o holdă, o holdă de grâu nesfârşită, printre care creşte floarea de cicoare şi cântă pitpalacul.

Dela Meri-Nani la Otopeni, multe amintiri m-au năvălit. M-am revăzut de copil, de-alungul drumului şi câmpului, când oamenii mi se păreau giganţi. Timpul însă a trecut, au trecut bătăi de ore multe, au trecut bătăi de inimi multe, şi multe s-au dus de unde au venit. Casele pe cari le cunoşteam, şi casa părintească s-au măcinat şi au perit. Şi mulţi dintre bătrânii acestei comune, şi mulţi dintre tinerii aceleiaşi, s-au dus cu tatăl meu împreună, pe drumul de pe care nu ne mai întoarcem nimeni. O clipă oprim la hanul lui Vasile, ciocnim paharele, îmi iau rămas bun dela cei cari se întorc, iar eu, şi vreo zece ciclişti încă, plecăm înainte.

Aerul curge mai liber împrejurul nostru, roţile bicicletelor sfârâie mai repede, vântul duce înapoi praful pe care îl ridicăm, şi pădurea Vlăsiei, şi Săftica cu valea ei, pe care o încolăceşte șoseaua ca un şarpe, şi Tâncăbeştii, cu moara moartă de pe podul sfărâmat, şi Ţigăneştii, o frază de case pe marginea şoselei, şi pădurea Ţigăneştilor, grădina de iarnă a lupilor, iar vara grădina păsărilor, rămân vârtej în urmă, împreună cu Pucheni, sat al haitelor de câini, împreună cu Româneşti şi Bărcăneşti, sate lungi-lungi dar lălâi, şi împreună cu tot câmpul dintre Bărcăneşti şi Ploieşti. Aci, după ce lăsăm o cârciumă în dreapta, un petec de mahala e străbătut, şinele căei ferate sunt trecute, şi, după ce apucăm la stânga, ieşim drept în faţa gării, unde d-nul Iliescu, directorul şcoalei de Sfinţii-Voievozi, care mă întovărăşea, însemnează prin o telegramă dată în Bucureşti, ora sosirii noastre acolo. Dejunul îl iau la 10, la restaurantul Busuioc, împreună cu d-nii: I. Iliescu, D. Pisculescu, Alexis Alexandru Macedonski, D. Floru, C. Burcă, şi un altul, al cărui nume îmi scapă. Restauratorul P. Georgescu, consemnează în carnetul meu ora sosirii noastre acolo.

Pentru a ieşi în şoseaua Câmpinei, partea de nord a oraşului e trecută, iar cei cari mă întovărăşiau, îşi iau adio de la mine, afară de domnii I. Iliescu şi C. Burcă cari mă întovărăşesc înainte. Dela Ploeşti la Câmpina, şoseaua e monotonă şi pustie. Soarele dogoreşte. Abia ici colo câte un canton sau câte o stână de oi, iar la jumătatea căei dintre Ploeşti şi Câmpina, în stânga, gara Băicoi, şi satul Floreşti, iar pe şosea, în faţa noastră, şi tot în stânga, localitatea numită: "Cele două cârciumi". Această localitate, cu cârciumile ei, îmi aminteşte groaza unei nopţi petrecute acolo, sunt 6 ani de atunci, în ziua de 23 Octombrie, într-o escursiune pe bicicletă făcută cu poetul Alexandru Macedonski. În adevăr noaptea ne ajunsese în această localitate, şi de voie de nevoie, am fost siliţi să găzduim în una din acele cârciumi. Deşteptaţi, când somnul împărăteşte, de o răpăială de ploaie ce bătea în geamuri, sau mai bine, de spiritul bun care a voit să ne scape de primejdie, auzirăm mişcări neobicinuite afară, şi uitându-mă prin fereastră, zării în faţa tindei, pe mai mulţi oameni îmbrăcaţi cu cojoace şi în cap cu căciuli ţuguiate. Unii dau ocol casei; alţii împingeau în uşa ca să pătrundă-năuntru.

Acea noapte fusese grozavă şi n-am uitat-o.!...

Peste jumătate de oră sosim în Brăneşti. Comorâm încolăcirile unei şoseli repezi. Apoi de la podul ce trece peste o urlătoare, începe un urcuş. Pe loc ce-l trecem, sosim la bariera Câmpinei. În acest oraş ce din cauza păcurii începe sa te ducă cu mintea la Pensilvania, ne oprim un moment. Întâlnim acolo pe d. Kirilov, profesor la şcoala de poduri şi şosele... La 3 ore părăsim acest orăşel şi zburăm spre Sinaia. Coborâm-coborâm, dar drumul, treptat, o ia spre deal, o ia la munte, o ia spre culmea Carpaţilor. Licăresc din treacăt, Breaza, sat enorm, apoi Comarnicul... De aci, şoseaua nu mai glumeşte... Călăreţii roatelor gâfâiesc... Orăţiile îi privesc rânjit de sus. Şi calea se împleticeşte când pe lângă Prahova, furioasă şi bolovănoasă, cu doine răzvrătite şi ameninţătoare, când agăţată de coasta câte unui munte râpos şi înflorit de vine bazaltice, de roşcări metalice şi de înverziri sulfuroase. Trenul goneşte în fundul văiei, îşi amestecă vorbele cu zgomotul apelor rătăcitoare, cu melancolia frunzelor. Munţii prelungesc fluierările locomotivei, uruirile roţilor, vâjâirea aerului, şi une ori te crezi în alte lumi. Urci, urci, dar în sfârşit ajungi şi în Sinaia. Mănăstirea e pe deal, iar oraşul plutocratic, împrejur. Aci, pe aleele pădurii sau parcului, se târăsc mătăsuri şi catifele, se cheltuesc bani ce au fost smulşi ce ce au costat atâtea lacrimi... Aci, cocoanele high-life, când năvălesc Duminica mulţimile trenurilor de plăcere, strâmbă din nas cu exclamări franţuzeşti de iritaţiune, de trufie şi de batjocură... Aci e şi castelul Peleş, ale cărui temelii, atâtea câte se lucrau ziua,- multă vreme,- se surpau noaptea, spunea legenda...

Dar iată că norii înceţează priveliştea. Picături de ploaie mari şi par-că negre, cad... Prevăd ce are să fie în curând... Rog pe d. I. Colţescu, pe care-l întâlnesc în cale, să-mi consemneze în carnet de trecerea mea prin acest oraş, las în urmă pe d. C. Burcă dela care-mi iau rămas bun, şi întovărăşit încă de d. Iliescu, mişc pedalelele-nainte, spre Buşteni, spre Azuga, spre Predeal, spre graniţă. Dar picăturile se fac tot mai mari, coborâşurile sunt din ce în ce mai alunecoase, ceaţa e tot mai deasă, ploaia răpăie, şi Braşovul unde trebue să dorm la noapte, e încă departe. Amicul mei, d. Iliescu, biciclist viteaz şi om de inimă, merge înainte, vrea să fie cel din urmă care să mă părăsească.

Buştenii sunt trecuţi, Azuga e trecuta, şi la 6 şi 45 sosim în Predeal, după o luptă cu totul grea cu ploaia şi cu frigul. În urma stăruinţelor d-lui G. Tucek, otelierul la care ne oprim, şi cunoscând, cât de periculos e drumul dela Predeal la Braşov renunţ să continuu drumul pe o astfel de vreme, în acea zi.