III
Pesta se apropia,- mă despărțea de ea o distanță aproape echivalentă cu cea dintre București și Sinaia.
Deja șoseaua începea să fie mai populată. Căruțe, trăsuri, oameni, mă încrucișau des. Soarele urca la orizont, și cerul se schimba într-un ocean limpede și albastru.
Nici un nor, nici o suflare de vânt. Și ca în ajun, câmpul, adesea verde ca smaraldul, reîncepea să curgă din fața bicicletei spre partea dinapoi. Stâlpi de telegraf, unii după alții, se succedau din nou, și kilometre fugeau cu ei. Câteodată, umbre albastre de păduri se conturau în depărtare. Câteodată iar, împrejmuirea unui parc se apropia de șosea. Licărea, roșie sau aurie, printre frunze, mândria câte unui castel de magnat, scăpărare de timp feudal în lumea modernă. Și atunci cavalereștile costume, mantiile scurte ținute în umeri de tresa de aur împietrită cu rubine și diamante, îmi refulgerau viața apusă pe dinaintea ochilor. Cai sălbateci păreau că ropotă și necheză în depărtare. Și bicicleta nu se mai năpustea spre Pesta, spre Viena, spre Paris, ci alerga în vis, se încorpora visului, trăia în el și prin el. Panglica drumului, monotonă, și în urmă desfășurarea împăciuitoare. Sate fură ajunse, fură trecute,- altele se reiviră, se precipitară asupra-mi cu rusticitatea lor de case, cu micul lor zgomot de o clipă, și cam pe la 8, câmpia, în fața mea, dar încă cu totul departe, începu să-și piardă uniformitatea.
Părea că ea se ondulează ușor, părea că urcă pe nesimțire, și uneori, câte o vie lumină de fulger, scânteiere uimitoare, părea că frământă orizontul. Briști și căruțe, tot mai multe, erau sosite de mine. Precum afluenții, la locuri anumite ale fluviilor mari se fac tot mai numeroși, de asemeni, în drumul cel mare, drumurile vecinale se vărsau tot mai des. Jandarmii unguri trepătau ici-colo. O largă suflare de vânt mă izbi de-odată în coaste. Ea se înăspri, se făcu răcoroasă, și, puțin în urmă, după o depresiune a terenului, solzii de aur ai unui imens balaur albastru scânteiară în soare.
O șoaptă ciudată, blajină și mângâietoare îmi curse în auz.
Dar șoapta se schimbă în muget, și în toată splendoarea ei, Dunărea! Dunărea ce curgea spre Porțile de Fier, spre turnul lui Sever, spre Giurgiu, spre Galați, spre Marea Neagră, acea Dunăre apăru!
Iar pe cursul ei în sus, încolăcirile de fulgere vibrară mai tare, pâlpâiră mai înfocate, vârfuri de turnuri, coperișuri de case și de dome și le trimeteau dela unele la altele.
Era Pesta!
Frumoasă crăiasă a pustei, era Buda, ce-și da mâna cu dânsa pe deasupra maiestății regale a fluviului. De aci încolo, mersul mereu reintră în domeniul realității.
Fabrici lângă fabrici se grupau la distanțe scurte, începând a se ține una de alta. Suburbia în curând le luă locul, și la urmă, pe strade largi, printre o grandiozitate de palate, mă văzui fulgerat în sfârșit în mijlocul festivității unei civilizații necunoscute la noi.
Ordinea, armonia, frumusețea îmi păru că s-au unit să facă din acest oraș unul dintre cele mai cu viitor. Grabnic foamea mă duse într-unul din cele mai bune restaurante, și cum erau deja orele 9 și jumătate a.m., iar timpul nu era de pierdut, după ce pusei să mi se semneze carnetul în magazinul de biciclete Styria Kerekpar-Raktar, VI Terez-Korut 5 sz, reluai drumul înainte, trecui Dunărea, și liberat de oraș îmi reîncepui alergarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
tu ce zici?