Aveam o discuţie de curând despre ce diferenţă e între cum am fost crescuţi noi şi cum ne creştem noi copiii. Noi fiind generaţia X, copiii anilor 90.
Nu generalizez, dar pentru mine părinţii în copilărie erau cel mult o interferenţă. Nici la grădiniţă nu prea am fost, nu mi-a plăcut să mi se spună ce să fac aşa că, printr-o decizie a părinţilor mei care părintelui io îi e de neînţeles, am stat acasă singur de la 3 ani.
Acasă e mult spus, pentru că evident nu aveam răbdarea necesară, având în vedere că nu numai că nu era iutub, dar nu era nici televiziune. Sunt bătrân, dar asta nu e o chestie din categoria "pe vremea mea", doar că acţiunea se petrece între 1987-1990, când aveam 3-6 ani şi singurul ecran era ceva ce frate-miu de 0-2 ani numea ceauşescu, asta era denumirea lui pentru că funcţiona maxim o oră pe zi şi atunci era un discurs al presemnatului pe care trebuiau să te asculte vecinii că îl ascuţi. Nu e informaţie verificată, asta ţin eu minte. Pentru că vecinii chiar mă întrebau ce-mi ascultă părinţii. În fine, să nu divagăm.
Deci stăteam singur acasă. Mama îmi lăsa pâine prăjită cu unt(ură) şi sare sau gem, câteodată nişte jniţele cu piure, pe care uneori le aduna seara din balcoanele vecinilor de sub noi - niciodată nu am fost mare mâncău, dar nu voiam să-mi facă morală. Nu aveam voie să mă uit la televizorul alba pentru că îmi strica ochii, dar găsisem un şiretlic, să o privesc pe tanti care vorbeşte (era mereu doar o tanti care vorbeşte la televizor; şi era alb-negru, trebuie precizat pentru cititorul de fi-miu care va trebui să caute pe wiki ce înseamnă) în reflexia din vitrina plină cu bibelouri, n-am cum să-mi stric ochii aşa.
După o vreme puţină distracţia preferată devenise să privesc ceasul şi să număr secundele literalmente în sensul literal al lui literalmente, adică chiar număram secundele pe măsură ce băteau la ceasul cel zgomotos cu clopoţel.
Nu a trecut mult până când am început să stau pe-afară. Mai întâi pe ascuns, fiind atent să nu las dovezi că am ieşit. Apoi oficial, cu cheia la gât - cheie pe care am pierdut-o de cel puţin 3 ori, prima din ele fiind pe o ploaie torenţială în care am aşteptat-o suspinând-prefăcut pe mama -- care avea să se dovedească că nici ea nu are cheie -- dar nu înainte să fi ţopăit în absolut toate bălţile din jurul blocului.
Probabil că devenisem un ieşitor-afară prolific, pentru că am fost chiar încredinţat a ieşi cu frati-miu (reamintesc că avea 0-2 ani, e uşor de dedus asta pentru că am locuit în altă ţară - transilvania - până în primăvara lui 90) singuri. A fost un eşec relativ, pentru că cam în momentul în care am ieşit din scară am uitat complet de existenţa lui şi când mi-am adus aminte după ce mie mi s-a părut a fi o viaţă de om, dar probabil au fost vreo 10 minute şi l-am căutat în disperare întrebând cel puţin 5 băieţi mai mari dacă l-au văzut, şi m-am întors cumplit de trist la ai mei ca să le dau vestea tragică, l-am găsit la masă şi pe ai mei zâmbind, şi acum încep să cred că a fost o înscenare.
În fine, motivul pentru care începusem să scriu asta e că mi-am zărit o cicatrice pe degetul arătător stâng. Evident că sunt plin de cicatrici de pe vremea aia, e unu din motivele pentru care nu reuşesc să înţeleg diferenţa asta dintre generaţii, că eu dacă îndrăznesc să-mi imaginez o cicatrice cât de mică pe fi-miu mă panichez teribil, da ale mele sunt trofee pentru toată lumea. Am una la genunchi de la grădiniţă, când am fost luat cu ambulanţa din parc că am căzut într-o sticlă de bere. Am una pe faţă, tot de la o sticlă de bere, de când aveam 2 ani.
Într-o zi, în spatele blocului, am avut o idee ce mi s-a părut inteligentă de a nu mă preocupa să-mi fac o sanie de ţărână din gunoaie ca să mă dau pe pârtia ce duce la tomberoanele cu şoboloani (le ziceam aşa pentru că când veneau maşinile de gunoi să le ridice toţi copiii ne urcam pe susnumita pârtie cu pietre în mână şi luam la ţintă şobolanii ce ţâşneau de sub tomberoane; un obicei barbar, ştiu, îl regret nespus), pentru că am nişte genunchi pe care pot să-i folosesc ca sanie şi sunt chiar acolo, nu tre să-i caut sau ceva. A fost ziua în care ne-am împrietenit cu asistenta medicală de la etajul 2.
Să revenim - cicatricea de la deget; arătător; stânga. Mă întorsesem de afară plin de energie. Înca nu descoperisem sporturi, şi aveam o groază de entuziasm pe care nu ştiam cum să-l exprim. Aşa că m-am gândit să-i fac o surpriză lu mama (care plecase să stea la coadă la lapte sau ceva, era mereu câte-o coadă) şi să-i fac io de data asta un sendviş. Am apucat pâinea cu stânga, şi chiar la prima tăietură mi-am despicat degetul (chiar dacă cuţitul nu era cu zimţi, alea au apărut mult mai târziu). Se vedeau ambii pereţi de carne despicată. Mi-am ferit privirea şi am fugit la baie să mă curăţ. Dintr-un motiv nu mergea chiuveta, mă spălam de sânge în cadă când a intrat mama.
Era lividă. În loc de un neaşteptat sendviş cu gem, găsise o franzelă proaspătă şi extrem de greu de obţinut, acum contaminată, o dâră continuă (nu picături adică) de sânge până la baie, si pe mine aplecat în cadă. Mi-a zis apoi că a crezut că mi-am tăiat gâtul. M-a reparat în timp record, şi acum am amintirea asta despre care să scriu. M-am întins puţin, că puteam să zic în 15 cuvinte, dar asta e. Pup!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
tu ce zici?