IV
Eram în a 5-a zi dela plecarea mea din București, și cam pe la 11 și jumătate, trecând de comuna Voroșavar, mergeam spre Pils Csaba, pe o șosea din ce în ce mai minunată și cu vântul în spate. În acest mod fură străbătute comunele Tath, Duna-Atmas, Neu-Szony, orașul Raab, Hochstrass, Rugendorff, Karlsbud și Engerat. Dar deja seara venise, și în Viena nu sosii decât la 10 noaptea. Toată această distanță a fost făcută de mine cu scurte opriri. Din Raab și până în Engerat nici n-am coborât de pe bicicletă, distanță ce echivalează cu aproape 6 ore de pedalare încordată.
Viena, în noapte, se anunță de departe!...
E o magică scăldare de lumină electrică ce pare că cuprinde tot cerul în fața călătorului. Nămeți mai întunecoși sunt casele, ce se duc taleze, când într-o parte, când în alta. Și chiar dela începutul suburbiei, pentru unul care vine din București, mulțimea pare mișunătoare.
Sunt zgomote, sunt strigăte, sunt voci, sunt fluere de locomotive și tramvaye, e o confuziune de sunete ce formează la început un haos, cu atât mai mare cu cât auzul nu este obicinuit cu el. Apoi din suburbia înprejurimilor, o arteră duce către suburbia mai apropiată de bătăile centrale ale Ringului, ale Pieței S-tului Ștefan, ale Hofburgului sau Palatul Imperial.
Dar în acea seară, negreșit că oricât m-ar fi atras minunile ghicite ale acestui centru, nici nu mă gândii să străbat în ele. Întâlnind doi bicicliști cărora le spusei scopul călătoriei mele, îmi propuseră să mă întovărășească până la un hotel, de unde mi-ar fi lesne a doua zi să iau șoseaua spre Linz.
Acel hotel e cel de pe Favoritenstrasse, 58.
Dar a doua zi, fiindcă pe când dormisem noaptea plouase, nu-mi fu ușor să ies din oraș. Până la Hietzing, o localitate de lângă Viena, fui silit din cauza noroiului să merg pe jos. Dar de acolo înainte drumul se refăcu bun și vesel, și în mijlocul veseliei dimineții făcui o plimbare delicioasă spre Presbaum, de acolo spre Neulenburg, și api la St. Polten. În tot cursul acestei alergări, case se succedează des dealungul șoselei.
Nu mai e pustietatea Ungariei!
Berării și birturi se întâlnesc la fiecare pas. St. Polten e vestit pentru frumusețea împrejurimilor și castelul feudal; se prezintă cu case înalte, cu grădini, și străbaterea lui e destul de lungă. De aci sosesc la 13 ore la Molk, unde iau masa.
Pe o șosea dumnezeească, Blindneumarkt, Amsteten, Oed, sunt străbătute aci urcând, aci coborând, aci alergând sub umbra copacilor, aci alintat de cântecul apelor, aci răcorit de suflări muntene sau câmpenești, printre verdeață, printre flori, printr-un adevărat raiu al naturii și civilizării.
Strenberg, Enns mă reapropie de Dunăre și mă apropie de Linz. Priveliștea se face grandioasă, neuitată... Această veche capitală a Austriei ce n-are decât, vreo 40.000 de locuitori, e răsfățată de cer, de munți, de apă. Sosesc aci la 5 ore și 30 minute iar după o oră de odihnă, reîntremat de o nouă gustare pe care o iau împreună cu un domn Rudolf Aetzl, plec spre Wels și Aistersheim. Până în Wels, șoseaua fuge pe un teren șes, mănos și înavuțit de industria omenească.
După ce trec de acest oraș, cam la 185 kilom. de Viena, mă încrucișez cu un escadron întreg de bicicliști. Femei, bărbați, tineri și chiar copii, se ajung, se întrec se lasă în urmă, și în fine, mirați de repeziciunea mersului meu, mă strigă. Mă opresc, fac cunoștință cu toți, și un domn anume Tonans îmi semnează în carnet.
Dar drumul redevine pitoresc... Haag, Ried, sunt trecute la amurg. În Atheim e aproape noaptea, iar la Braunau nu sosesc decât la 9 și jumătate. Mă aflu cu 274 kilometri departe de Viena, și în a șasea zi a călătoriei mele. Sănătatea mi se menține bună, dar nervii încep uneori să dea semne că au fost prea biciuiți. Adorm din ce în ce cu mai multă greutate; tresar repede din somn... Sar să mă îmbrac, crezând că e ziuă, și uitându-mă la ceasornic, văd că n-a trecut mai mult de o jumătare oră dela culcare. Îl pun la ureche. El urmează să țăcăne regulat; sun, întreb ora, și mă conving de adevăr. De altă parte, până aci am cheltuit prea mulți bani. Banii la drum scad în mod simțitor. Pe mine mă jăfuește cine cui îi place...
Cu nemțeasca pe care o știu, e și firesc.
În Braunau noaptea pe care o petrec e stăpânită de o lună strălucitoare. Magia ei de argint îmi împăienjenează geamurile odăii. Rezemat în cot, privesc afară... Sunt singur și străin în mijlocul lumii!
Luna are darul să melancolizeze, dar să și împăciuiască. Și cu încetul, melancolia pe care ea a deșteptat-o se anesteziază.
O blândețe mă înfășoară. Mă las pe perini!..
Cu toate acestea, voiu reuși sau nu? Hei... și apoi?... Și adorm, adorm cu luna pe pleoape și cu pacea ei în suflet.
La șase, când mă deștept, mă simt din nou în putere. Voiu reuși, de sigur. Și pedalele se învârtesc din nou. Plec. Braunaul se pune și el în mișcare în sens invers.
Îndată ce acest oraș e trecut și îndată ce treci râul Inn, fruntaria Austriei rămâne în urmă, și dealurile, văile și câmpurile ce au fost străbătute se unifică sub magia soarelui de August într-o imensă splendoare de aur, peste care pâlpâie ici-colo rugini și împurpături ale pădurilor tomnatice. Și e o frumusețe rară în urmă și înainte! Innul însă ce-și trimite apele în Dunăre la Passau, și Dunărea ce de-acolo le duce să ude țărmi românești și să le reverse în sfârșit în Marea Neagră, îmi răpește gândurile pe cursul lui în jos, spre Vârciorova, spre Severin, spre Giurgiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
tu ce zici?