pula mea, era sa mor

Îmi vedeam de treabă şi mă întorceam acasă de la ţară cînd mă ajunsă din urmă furtuna. După ce primii cîţiva stropi d-ăia cît pumnu pe spinare, luai decizia înţeleaptă de a mă adăposti sub streaşina unei bănci.
Aici încercai să termin bateria telefonului jucînd cityblox în timp ce omoram gîndaci cu picioru şi pîna la urmă se termină. Furtuna adică. Se termină furtuna.
Hai că renunţ la perfectu oltenesc, că mi-am ieşit din mînă. Deci s-a terminat furtuna zic. Şi purced în a înota pe drumu obişnuit. (Între timp se făcuseră ca de obicei lacuri şi bălţi pe străzi. Ştii povestea.) Şi tot ca de obicei ajung pe pista de biciclete din herăstrău. Care era plină de crengi şi crenguţe.
Ca un expert în biciclit care mă aflu, mă apuc să ocolesc din scurt crenguţele, în special alea care se încruntau la mine şi păreau că vor să-mi înţepe iar camera (doar ce am lipit-o). Asta pînă cînd asfaltu m-a informat că pis(z)da vieţii-i alunecoasă cînd e udă. Înainte să-i dau bineţe am avut inspiraţia să-mi strîng mîinile şi să mă rostogolesc de cîteva ori, aşa că daunele sunt minore: un genunchi vînăt şi o julitură de cot neglijabilă.
Şi acum ajung la partea unde era să mor. Îmi pun lanţu la locu lui, îndrept diversele apendice şi îmi continui ocolitu crenguţelor de doi ori mai concentrat cînd mă lovesc (la figurat) de un individ care-şi admira satisfăcut aipodu. Şi cînd mă pregăteam să mă rîd de el, îi observ motivu*: în faţa noastră zăcea de-a lungul aleii (care nu e îngustă deloc - aleea aia unde se dansează puştii în juru monumentului lu maicăl) o juma de pom. Pom care ar fi omorît şi un taur dacă l-ar fi prins sub el.
Stai, că nu s-a terminat. Lung drumul de la serviciu pînă acasă este. Şi ajung la etapa în care trebuie să aleg între să trec printr-un pasaj subteran sau să ocolesc pe deasupra. Avînd în vedere ca trecusem un pod (pe deasupra) cu apa pînă la gît, alegerea e evidentă. Ocolesc şi dau ochii cu o hait- Nu, cu o invazie - de cîini. Şi încă de-aia imenşi. În viaţa mea n-am văzut aşa mulţi, şi lucrez în Pipera. Oricît de strînse îmi erau bucile de la umezeală şi durere, tot m-am căcat pe mine un pic. Faza e căcîinii se uitau la mine ca şi cum eram tovarăş de-al lor şi dădeau din coadă cu entuziasm. Cîteodată am impresia că sunt cîinist - judec rasa cîinească după aspectul exterior, nu după comportament. Îmi e ruşine de mine. Oricum, nu mi-au făcut nimic. Nici măcar 'salut' n-au zis.
Şi acum ţine-te bine, că vine partea cea mai îngrozitoare: Ajung acasă, într-o secundă şi 37 de sutimi rămîn în pula goală, arunc hainele în coş, trag nişte chiloţi pe mine şi fug într-un suflet la chioşcu de la colţ pt achiziţionarea binemeritatei beri. Stai jos? Stăi jos! ERA ÎNCHIS!
Hai că te aştept să te trezeşti, pt că bănuiesc că ai leşinat...
















Resemnat, fac ocolu de 50 de metri pînă la supermarchet şi-mi iau Timişoreana caldă...
















O pun la congelator, şi mă uit la nişte seriale pînă se răceşte. Bun. Cînd să mă duc să o culeg, constat cu stupoare că nu mai pot merge. Mă sprijin eroic de toţi pereţii, şi pînă la urmă reuşesc. Mă aşez uşurat înapoi în balansoar, cu berea rece în mînă. Totul e perfect, în afară de faptul că vederea spre monitor îmi e obstructionată de o pulă care-mi iese din genunchi.
Stai liniştit, că fac ture cu comprese de gheaţă, după cum m-a învăţat guagăl. Pînă mîine sper să îmi treacă, pt că trebuie să ma duc să-mi fac provizii...
...Pt drumul cu bicla pînă la mare pe care o să-l fac poimîine. Urează-mi asfalt nepişat pe el, că altfel eşti naşpa!

*Mîine o să pun şi linkuri cu cele 43 de bloguri care or să posteze poza respectivă. Îţi zic, e impresionantă. E unul din momentele în care îţi doreşti să ai un telefon care să ştie să facă poze decente, cum am io. Stai. Băga-mi-aş pula!!