istori(sir)e

Ştiai că atunci când n-ai ceva bun de zis te minţi singur? Da.

Au făcut ăştia un experiment în care primeai nişte fotografii de vacanţă cu tine, dintre care una era făcută cu fotoşop într-un loc în care tu n-ai fost niciodată. Şi când te întrebau de locu ăla îl descriai în detaliu, inclusiv stările emoţionale pe care le-ai avut acolo. Cu alte cuvinte, eşti mincinos chiar dacă eşti convins că eşti sincer. Data viitoare când auzi că i se trage atenţia cuiva că înfloreşte o povestire, ia-i apărarea, că nu o face intenţionat.
Şi acum stau şi mă găndesc (socotesc, tot socotesc): cât din istoria omenirii e adevărat şi cât e fabricat de alde Herodot. Sunt şanse ca dacii sa fi fost creaturi jumate cal jumate şopârlă care mănâncă râme şi sacrifică copii? Dacă un istoric a scos din cur povestea cu oameni curajoşi care cresc albine? Crezi că exagerez? Uite un exemplu: ia orice manual de istoria românilor şi o să citeşti că pe tacsu lu Decebal îl chema Scorilo. De unde ştiu asta? Pentru că au găsit o oală undeva pe care scria "Decebalus per Scorilo". Nu a ţinut nimeni cont ca "per" poate însemna multe lucruri în multe limbi. Ei au ales "fiul lui". Nici n-a contat ca Decebal nici nu era rege când s-a făcut vasul. Nici măcar faptul că era îngropat sub o casă oarecare şi că probabil au mai existat şi alţi daci pe care-i chema Decebal şi aveau o oală şi un tată. Nu, ei au hotărât ca cu astea 3 cuvinte să-i facă regelui arborele genealogic pe care l-ai învăţat tu la şcoală. (Dacă nu mă crezi, goagăl)
Dacă ţii cont că istoria, alături de matematică, fizică, biologie, economie, fac parte din ramura analitică a cunoaşterii, pe care se bazează evoluţia noastră ca specie, rezultă că societatea e construită din minciună.

Aşa că hai să-ţi povestesc o treabă aşa cum mi-o aduc io aminte.
Eram la berea trisăptămânală de după serviciu din jeg, cu un motociclist şi cu un cocalar (să-i zicem Costi Valoare). După ce ne-am matolit bine ni s-a făcut poftă de cireşe aşa că ne-am dus la pomu de peste stradă sa ne-o satisfacem. Io am purces în a mă cocoţa în vârfu pomului şi a culege cireşele în ghiozdanul nou cumpărat în timp ce ăia doi strigau ceva neinteligibil de jos către mine. Mai târziu am aflat că mă sprijineam pe liniile de troleu.
Ne-a întors la bar ca să le dăm şi fetelor, da pân-acolo ne-am îndopat cu ele şi nu mai rămăseseră decât câteva, iar ghiozdanu, faţa şi mainile îmi erau toate roşii. Nu ştiu cât am mai baut, cert e că până m-am hotărât să plec spre casă nu mai circula nici un autobuz. Da io m-am plantat în staţie oricum.
Poate încurajată de mine, o gagică s-a hotărât şi ea să aştepte maşina.
Am schimbat o privire cu ea. Nu a mai stat mult cu mine şi a plecat pe jos în direcţia în care trebuia să merg şi io. M-am gândit că are dreptate şi am pornit şi io agale în urma ei cu gându la drumu neplăcut de plictisitor de o juma de oră care mă aştepta. Tipa a sesizat că mergem în aceeaşi direcţie şi probabil a prins mai multă încredere, pt că a început să grăbească pasul. Bună idee, zic io - dacă merg mai repede ajung şi mai repede acasă. Aşa că am intrat într-un jogging relaxat. Tipa mi-a aprobat muteşte perspicacitatea şi a început şi ea să alerge, parcă mai repede decât mine.
Nu m-am lăsat mai prejos şi am încercat să mă ţin cât mai aproape de ea. Deja drumul era mult mai interesant. După un timp însă, fuga se transformase în sprint şi m-am văzut nevoit s-o las să câştige şi să ma odihnesc. Atunci mi-am adus aminte că aveam lichid roşu pe mâini, pe faţă şi pe ghiozdan.
Săraca fată.

Notă: e primul post scris în stare de luciditate; sper că nu m-am făcut de râs.