V
Dar sunt în Bavaria! în Bavaria! ţara unei epopee clasice în mijlocul epocei moderne, ţara apusului Cesar Ludovic al II-lea, faimosul rege și giganticul visător și poet, care și-a încheiat viața în apele tainice ale tihnitului lac. Și pedalez cu o putere par-că crescândă, spre Munchen, spre acel Munchen din care acest rege a făcut o capitală a artelor, cu palade din basme, cu castele din o mie și una de nopți, cu grădini suspendate... Iar pe când alerg, nu mai văd drumul, nu mai văd împrejurimile, căci o simfonie a lui Wagner ce mi se deșteaptă în simțul auditiv îmi umple inima și mintea...
E Lohengrin, e barca în formă de lebădă, e poema pe care a realizat-o miraculosul rege...
Un lac limpede de o culoare albastră ca a smalțurilor persane, de-asupra acoperișurilor unui palat, o terasă anume întemeiată acolo între niște pereți de cristal, sub o boltă de cristal și cu o lună de cristal scânteind printre boschete exotice, printre înalți palmieri de mătase, printre orchidee de o artificialitate ciudată; apoi marii nuferi de pe acest lac, o barcă de argint în formă de lebădă,- regele Ludovic și Wagner în ea!!
Și presărată peste această feerie, o muzică suavă întârziându-se pe catifeaua florilor, înfiorând mătasea bobocilor albi, nevinovați dar reci,- înfiorând cu mici încrețituri unda extra-ordinarului lac,- poezie trăită de un stăpânitor de țară în secolul al XIX și pe care micimea modernă o așază în regiunea demenței, dar care în patria înaltă a inspirării întronează pe cel care a trăit-o printre zei!..
Roatele mele cât și gândul meu străbat în aceste momente imperiul pământesc și sufletesc al lui Ludovic al II-lea și mă fac să uit oboseala; pedalez vijelios și las Innul departe, pierdut cu totul pe după copaci, prin văi, pe sub dealuri ce se modelează ca un cântec de harpă, ca vraja unui grai de poet. Tocmai când îl cred dus, la o cotitură a șoselii îmi reapare brusc, aci străveziu și liniștit, aci spumos și repede în albia lui bolovănită și încrustată cu rădăcinile arborilor ce cresc pe maluri și-l umbresc.
După ce trec înse de Maretl șoseaua se afundă într-o pădure, și după un scurt zbor al calului de fier cu potcoave de cauciuc, sosesc la o răspântie, fapt ce mă face să-mi pierd direcțiunea. De toate părțile frunze și trunchiuri verzi de mușchiu... O mare de frunze și-o oaste de trunchiuri. Rariști abia ici-colo. O răcoare ce dă viață și păsări ale căror cântece răpesc: sunt mierle și prigorii, privighetori câte-odată. Iar pe sub bolțile de verdeață, covor de frunze ruginii, pe când departe-departe pe sub copaci, o albăstrire întunecoasă, un întuneric indigo, și câte odată, când la dreapta, când la stânga, șipote de izvoare, luminiș și cântec de ape. O astfel de pădure rar să se poată vedea. E o pădure fermecată și mă aștept să ajung, tot cutreerând-o, la o margine a-ei. Dar ce este mai rău, fie că dau la dreapta, fie că o iau la stânga, nici oameni nu întâlnesc și cine știe când și unde am să ies din pădure, căci calea am pierdut-o de mult. Pedalez cu aceeași iuțeală, dar încotro nu știu!.. Mă apropii de Munchen sau mă depărtez? Nu e om să mi-o spună, nici tăbliță să mă lămurească. Din șoselele ce străbat în diferite direcțiuni, ori pe care aș lua-o sunt toate la fel, altfel zis ca cele pe cari le-am întâlnit dela intrarea mea în Bavaria: înguste, dar fără praf, fără nisip și fără piatră: șosele ideale!
În această situațiune, fără să mai stau la cumpănă caut, spre a eși de sub frunziș și spre a revedea câmpul, să aflu drumul pe care am intrat, și îi dau în sfârșit de margine; aci un om care tăia cu fierăstrăul crengile uscate dela niște copaci, îmi spune că drumul ce trebuia să iau e cu trei kilometri în urmă, la o răspântie unde voiu întâlni o tăbliță pe care stă scris: Muhldorf.
Cele două ore pierdute în rătăcirea mea încoa și-ncolo, timp egal cu 50 kilometri de drum, nu mă putură împiedica de-a nu admira modul de întreținere forestieră în Bavaria, unde tot ce e pădure seamănă a parc, unde pajiștile sunt minuni de verdeață, unde copacii nu sunt măcelăriți cu toporul, ci aproape chirurgical amputați, forfecați de uscături sau fierăstruiți în membrele lor bolnave. La noi, bieților pomi le se face mai mult rău decât bine. Ei sunt barbar izbiți, coaja lor ce plesnește de toate părțile îi lasă adesea răniți de moarte, și pentru a li se aduce asemenea servicii, se plătesc lefuri, se întrețin legiuni întregi de gâzi nemilostivi.
Șoseaua, cu începere dela răspântia: Nach Muhldorf, o ia spre vale și e întovărășită de murmurul Innului ce se arată din nou. Dar tot coborând, șoseaua se apucă să șerpuiască, și șerpuiește, șerpuiește până ce se schimbă în principala stradă din Neu-Oetting.
Acest orășel îmi reamintește Brașovul. E aceeași pozițiune muntoasă, și construcțiunile orașului sunt cam la fel cu cele așezate dincolo de culmile Predealului, iar viața e tot așa de patriarhală.
Setea mă silește să mă opresc o clipă la restaurantul doamnei Marie Rechl, și cum în această țară dulcețurile cu apă rece sunt necunoscute, beau bere, dar bere rece și bună. Dealtfel nu e de mirare: sunt în Bavaria și abia la 90 kilometri de Munchen.
Câteva picături de ploaie ce pornesc să cadă fac pe proprietara restaurantului să trimită pe chelner să-mi bage înăuntru bicicleta.
Cei care aflaseră de rostul călătoriei mele, văzând-o se apropiară, de ea. Unii o plimbau printre mese spre a-și da seama de rulamentul ei, alți o ridicau în sus spre a-i ști greutatea, iar la urmă chelnerul, fără ca nimeni să-i spună ceva, se apucă singur s-o șteargă.
În același timp, toți cei din restaurant nu știu cum să fie mai prevenitori cu mine. Și cu toate că mă aflam printre străini, părea că sunt în mijlocul a prieteni numeroși pe cari îi cunoșteam de pe băncile școalei! Întrebările cu privire la sănătatea mea, la cursa întreprinsă, la împrejurările prin care trecusem, încrucișau.
Dar ploaia nu înceta și trebuia să plec. Așa și făcui, nu însă fără a-mi face urări peste urări. Ceva mai mult: șase bicicliști voiră cu orice chip să mă întovărășească, și cu dânși împreună ieșii din micu și neuitatul oraș. Unul se opri la Alt Oetting, trei, în diferite alte localități, iar la Muhldorf nu sosii decât cu doi. Aceștia hotărâseră să mă ducă până în Munchen.
Cu tot vântul ce se ascuțea din ce în ce mai mult, ploaia nu voia nici decum să înceteze. E adevărat că ea nu cădea cu stropi mari, nu răpăia, ci se cernea măruntă ca prin sită. Cu toate acestea ne întârzia și începea să ne străbată până la piele.
Din Braunau și până în Muhldorf nu sunt decât 50 kilometri. Dar mijlocul zilei sosise, și cu greu ajunserăm la Haag la orele 2 p.m.
Aci luai dejunul cu cei doi buni ocazionali prieteni ai mei. La orele 3 pornirăm din nou pe un timp ceva mai bun. Ploaia încetase cu totul, dar la Hohenlinden ea se precipită torențială și mă împiedică de a mai continua drumul. Replecând la 6, sub un cer ce se însenina, eram cât se poate de mâhnit de a fi făcut așa puțin drum din cauza împrejurărilor din acea zi. Proectul meu fusese să înoptez la Augsburg și era aproape seara!...
Cei doi tovarăși renunțară și dânșii de a mă mai conduce la Munchen, căci unul începuse să tremure de frig din cauza hainelor ce i se lipiseră pe corp.
Dar eu însumi, după ce-mi luai rămas bun dela dânșii nu mai mersei mult, și iată de ce: Mă apropiam tocmai de Feldkirchen, însă mânam cu repeziciune crescândă ca să mai câștig din timpul pierdut... Această imprudență nu-mi fu norocoasă. Un cățeluș, ieșit de nu știu-unde, se amestecă din întâmplare în roatele bicicletei mele, și cum drumul era încă alunecos de ploaia ce-l noroiase, echilibrul pe care-l păstram de atâta vreme fu într-o clipă pierdut: căzui și ce a fost mai nenorocos, e că mă rănii greu la brațul drept.
De altă parte, lanțul mașinii se lungise de drum, sări și el din angrenaj, pe când eu, cu brațul ce îndată începuse să mi se umfle, redus la neputința de a mi-l pune la loc, de voie de nevoie, luai drumul înainte, spre Munchen, pe jos.
Sunară astfel 9 ore seara când ajunsei în Shilerstrasse, 10, la hotel Christian Wolff.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
tu ce zici?