Tipuri de inteligenta

• Studiosul. I-a placut sa invete sa faca lucrurile ca la carte. Se deprima mereu cand vede ceva ce e altfel decat in manual sau care nu e intretinut cum trebuie si functioneaza sub randamentul optim. Isi castiga painea plangandu-se de cum s-au facut lucrurile prost, dar cand sa le faca el se pierde in detalii si renunta repede. Desi e as la interviuri, nu are functie de conducere pentru ca e prea enervant.
• Inventivul. Nu s-a obosit cu cititul, nici nu stie prea bine pe unde sunt imprastiate piesele, dar se descurca cu ce are la indemana. Se enerveaza cand foloseste oricine altcineva ce a facut, pentru ca se strica imediat. E om de baza in firma si e chemat primul la interventii pentru ca face lucrurile sa mearga, chiar daca nu tin prea mult.
• Statisticianul. Nu a fost niciodata interesat nici de invatat nici de pus mintea la contributie, toata viata a incercat sa ghiceasca raspunsuri. In timp i s-a format un talent ascuns de a estima statistic fara sa-si dea seama, si acum isi da cu parerea despre orice cu o incredere dezarmanta. In functie de cat de norocos e, fie are o functie de conducere sau de lider, fie e muritor de foame (sau jucator la pariuri cum se mai spune).
• Artistul. El nu face chestii, doar le admira. Nu se stie de unde are paine.

Despre chestii

Ai nevoie de o chestie.

1. Eşti sărac şi prost. Cumperi chestia cea mai ieftină. O foloseşti o dată şi se strică. O arunci pe gârlă.
2. Eşti sărac şi deştept. Faci nişte cercetare. Cumperi o chestie mediu de scumpă. O foloseşti cu grijă. O laşi moştenire copiilor prin testament.
3. Eşti nesărac şi prost. Cumperi chestia cea mai scumpă. O foloseşti o singură dată. De teamă să nu strici asemenea chestie scumpă, o ţii frumos pe raft şi doar te lauzi cu ea. De asemenea, acum eşti sărac.
4. Eşti nesărac şi deştept. Cumperi chestia mediu de scumpă. O foloseşti o singură dată. O vinzi pe oleics la preţ de chestie ieftină.
5. Eşti bogat şi prost. Cumperi chestia cea mai scumpă. Uiţi că o ai. La un momentdat îţi aduci aminte că îţi trebuia o chestie. Cumperi chestia cea mai scumpă (din nou). Când vrei să o foloseşti găseşti şi cealaltă chestie scumpă. O foloseşti pe cea veche o singură dată. Uiţi de ambele. Se repetă de fiecare dată când ai nevoie de o chestie.
6. Eşti bogat şi deştept. Cumperi chestia cea mai ieftină. O foloseşti până se strică. O reciclezi şi cumperi chestia cea mai scumpă.

Deci te-ai hotărât să te dai cu bicileta?

Fain! Uite ce am învăţat io in vreo 4 mii de ieşiri, ca să nu repeţi:
1. Ce bicicletă? Nu-ţi lua de munte decât dacă ai de gând să mergi exclusiv prin pădure, gen să te duci la şcoala din comuna vecină, sau scurtezi naveta peste deal. Pe asfalt, chiar aşa cu gropi cum e, nu e nevoie de cauciuc mai gros de 3 unghii, şi nici de suspensie. Beneficiul e neglijabil şi contraindicaţii sunt multiple. Un metebe nu-ţi oferă confort în plus în oraş, dimpotrivă, e mai greu şi mai bădăran, te lupţi cu el să-l scoţi din casă, îţi murdăreşti pereţii, e ţintă pentru hoţii care se uită doar după suspensii, viteze şi frâne pe disc (vezi mai jos), şi merge mult mai greoi.
2. Dar curu? Mă doare curu! Te doare doar câteva zile, ca o febră musculară, pentru că nu ţi-ai mai folosit muşchii ăia fesieri până acum. Nu se tăbăceşte, stai liniştit, poate doar când faci multe zeci de chilometri deodată. E contraintuitiv, dar şaua trebuie să fie tare şi îngustă, nu moale. Şaua nu e scaun, nu prea stai pe ea când pedalezi, pericolul vine de la frecare, gen când te fâţâi pentru ca e reglată prea jos sau prea strâmb (vezi mai jos). Şi pentru numele lu Satana, nu pune husă pe şa, nu face decât să accentueze frecările care chiar produc arsuri şi o să-ţi trebuiască pudră de talc pe găoază. Da, ca la bebeluşi.
3. Reglat? Da, minim trebuie să reglezi înalţimea şeii. Tre să calci pe pedala cu călcâiu... şi cam atât, asta-i tot. Dacă e mai jos de atât, o să înceapă să te doară un pic genunchii după câteva săptămâni. Dar dacă eşti neîncrezător şi mai ai de învăţat la echilibru poţi să o laşi un pic mai jos temporar, cât să poţi pune picioru jos fără să storceşti un coi. De asemenea, e destul de important să fie perfect aliniată pe cadru ca să nu ţi se frece doar o coapsă de ea (din nou cu frecat). N-o să-ţi iasă din prima, dar când pedalezi şi îţi admiri cracii, tu uiţi şi care picior e parcă mai aproape de şa. Opreşte-te să o centrezi bine, că merită, apoi scrijeleşte un semn acolo, să nu repeţi procesul.
4. Gata? Aproape, ar mai fi un mic detaliu: mărimea bicicletei. E simplu, ca la haine, cu S-M-L. Totuşi, e foarte recomandat să te urci pe ea ca să vezi cum îţi vine înainte să o cumperi. Dacă cumperi online, caută "bike size calculator" înainte şi măsoară-te un pic, e destul de concludent şi o să te simţi mult mai informat. Dacă-ţi iei cursieră, nu te speria când în poziţia cea mai agresivă te doare gâtul privind în faţă, o să te obişnuieşti. De asemenea, nu-ţi lua cursieră ca primă bicicletă, numele ar trebui să-ţi dea suficient indiciu: sunt făcute pentru viteză, şi ar trebui să fii deja stăpân pe toate noţiunile astea când ţi-o iei.
5. Câte viteze? Păi, una. Vrei o bicicletă acum să mergi cu ea în parc, de ce-ţi trebuie viteze? Alea sunt pentru schimbări dramatice de pantă şi optimizare a randamentului în curse. Ai un deal în oraş? Foarte bine, pune-ţi greutatea în pedale, nu te cronometrează nimeni. Nu vrei să oboseşti? Urc-o de mânuţă, pierzi maxim 50 de secunde. Fără viteze e mult mai uşor de întreţinut. Dacă chiar o să o foloseşti frecvent, o să trebuiască să o şi speli, şi nu e uşor să cureţi atâtea pinioane. Apoi din când în când trebuiesc reglate să se schimbe cum trebuie, schimbate când se tocesc etc. Nu merită, e mai mult ca să-i ţii pe ăia de la magazin ocupaţi. Bine, dacă vrei să te dai mare în Tineretului, deja ştii grupele de valoare pentru viteze. iO tot aş recomanda să mergi pe numărul minim, de exemplu sram 1x, hai că îţi permiţi ce dracu.
6. Suspensie? Nu. Dacă eşti în situaţia aia când mergi zilnic prin pădure, atunci din păcate nu există bicicletă ieftină pentru tine. Orice suspensie sub 15 milioane e degeaba, mai bine-ţi iei pegas. Şi peste 15 milioane ar trebui să fii deja destul de informat, nu am cu ce să te ajut în plus.
7. Frâne pe disc? Da. Sunt vreo 2 milioane în plus, dar fac mare diferenţă. Frânarea e mult mai bună, e progresivă adică nu te pune în cap, e agnostică de vreme (chiar dacă scârţâie câteodată pe ploaie). Şi încă un milion în plus pentru hidraulică pentru că e mai uşor de reglat după ce scoţi roata. Mai nou, orice tip de bicicletă are variantă cu discuri şi implicit suportă cauciucuri mai groase, nu ai nicio scuză să nu pui disc dacă îţi permiţi.
8. Ce zici cu cauciucurile? Păi o să vină vremea să te gândeşti şi la modificări. Cauciucurile sunt primele, fie că faci o pană, sau doar se uzează, tot tre să bagi cheia în ea la un momentdat. Adică să îi scoţi roţile ca să-i schimbi cauciucurile. Fă şi tu o poză la roata din spate înainte, ca să vezi cum se bagă la loc. Şi ţine minte piuliţele, şaibele şi arcurile de unde le-ai scos. Doar la început, cu timpul te obişnuieşti şi cu asta. Nu îţi zic cum se schimbă camera, de asta te prinzi singur. Doar o chestie: citeşte ce scrie pe cauciuc. Îţi zice acolo direcţia de rotaţie, deci tre sa ştii cu ce parte îl pui înainte să îl pui. Şi mai zice presiunea recomandată. E importantă presiunea, mai ales pe roata din faţă, pentru că ai o direcţie mai stabilă şi treci mai încrezător peste gropi. Pe roata din spate poţi să o laşi un pic mai micăca să nu te zguduie, dar nu exagera.
9. Căzături. Începător sau nu, de căzut sigur o să cazi. Ca începător, aproape de fiecare dată. Apoi pot trece mulţi ani, dar până la urmă tot o să cazi. Aşa că, dacă mergi prin trafic, repetă-ţi chestiile astea până-ţi intră în instinct:
   • Nu schimba direcţia brusc! E o groapă pe trasa ta? Aruncă o privire peste umăr, vezi dacă vine vreo maşină. Nu te baza pe auz, că sunt electrice acum. Sau treci direct prin groapă dacă eşti leneş. Dar nu vira aiurea fără să ştii ce vine din spate.
   • Încearcă să cazi în dreapta. Dacă pui bagaj, pune-l mai greu pe dreapta. Fă-ţi scenarii mentale că îţi sare ceva în faţă şi te apleci spre dreapta. Dreapta!!
   • Primul lucru, dă drumu la ghidon şi protejază-ţi capul cu mainile. Dacă nu-i dai drumul, o să cazi pe umăr şi-ţi fracturezi clavicula, şi nu e o fractură plăcută. Include şi asta în scenariul mental.
   • Nu te panica. Esti în cădere spre dreapta, ai mâinile in dreptul urechilor, eşti încrezător în forţa ta fizică după ce ai pedalat chilometri, o să fii bine, fii vigilent în cele 12 sutimi de secundă până la contactul cu pământul, nu râde nimeni de felul cum cazi, dar e bordura aia chiar acolo şi ar fi bine să nu o iei cu tâmpla, chirceşte-te cum vrei, doar să fii în siguranţă.
10. Accesorii. Sunt doar câteva, încearcă să nu exagerezi, nu de alta, dar îţi îngreunează bicicleta adică devine mai puţin eficientă.
    • Antifurt doar solid, din fier, adica ulock sau pliabil. Restul, sârmele, sunt absolut degeaba. Dar cel mai bun antifurt e să nu o scapi din vedere, ca pe un copil. Probabil ajută să nu ai dotări extravagante de care nici nu ai nevoie, adică vopsea impecabilă, viteze nenumărate şi suspensii aurii, dar asta e doar o presupunere.
    • Lumini neapărat, şi faţă şi spate, orice doar să se vadă în beznă. Ajută enorm. Ţine-le şi vara, că nu ştii niciodată.
    • Aripi nu e nevoie, dar un ass-saver (google it) îţi poţi face singur dintr-o sticlă de plastic şi e foarte util. Nu trebuie să fi plouat ca să treci printr-o baltă şi să-ţi pictezi spatele ca să-ţi strici toată ziua.
11. Păi şi casca? Nu e obligatorie? Nu e, dar nu văd niciun motiv să nu o porţi. Nu te incomodează cu nimic, o poţi lega cu bicicleta, te apără şi de soare, şi te şi anunţa ca pe un biciclist serios, nu o ţintă de clacsoane şi dispreţ cum din păcate e imaginea generală despre biciclişti acum.
12. Băi, pula mea, credeam că e o listă scurtă de chestii şi se făcu ditamai polologhia, parcă nici nu-mi mai vine să mă dau cu bicicleta. Până la urmă, vorba lu garcea, devii participant la trafic, trebuie să fii mai responsabil decât un pieton, şi să te gândeşti că pentru un şofer eşti victimă sigură, deci tre să fii mai responsabil şi decât el, adică să respecţi regulile de circulaţie. E greu de înţeles asta din înălţimea superioară a şeii, dar e pentru binele tău până la urmă. În plus, dacă eşti mitocan, chestia asta se reflectă şi asupra noastră, şi şi eu o să fiu considerat mitocan pentru că pedalez. Nu tre să ştii tot codul rutier, că nici conservarii nu-l ştiu, doar câteva chestii:
    • Nu trece pe roşu, pe bune acum. Chiar dacă stai ca prostu, stai, că şi şoferii stau (nu stau mereu, dar fii tu mai bun).
    • Respecta semnele, măcar astea: stop, cedează şi zebră. Antrenează-te să le urmăreşti şi respectă-le, e posibil să-ţi salveze viaţa.
    • Nu speria pietonii când traversează regulamentar. În rest înjură-i cât poţi, dar pe trecere aşteaptă-i ca şi cum ai fi maşină. O să fie ciudat la început, dar apoi o să te simţi mai bine despre tine.
    • Când traversezi strada pe trecere, pune un picior jos ca şi cum ai fi pe trotinetă. E stupid, ştiu, dar e un gest de curtoazie pentru idioţii care se agravează când văd biciclişti traversând strada. Asta dacă e pe verde şi în siguranţă, în rest dă-te-n pula mea jos de pe bicicletă, că nu îţi cad coaiele.

Bonus
13. Transpir şi put. Bicicleta e o unlealtă pentru facilitarea deplasărilor. Cu alte cuvinte, să mergi 2 chilometri pe bicicletă e mai uşor decât să mergi 500 de metri pe jos. Dacă tu transpiri şi puţi mergând pe jos, asta e problema ta, nu a bicicletei. În locul tău mi-aş regândi stilul de viaţă.

Bucureşti-Paris - în 10 zile şi 6 ore - I

DIN SBORUL BICICLETEI

Bucureşti-Paris

- IN 10 ZILE SI 6 ORE -

24 AUGUST - 2 SEPTEMBRIE

1900

DE

CONSTANT CANTILLI

BUCUREŞTI
TIP. M. KALBER, STRADA SF. VINERI, No. 12
1912

1 LEU

I

Dela Bucureşti la Paris cu picioarele, căci a merge pe bicicletă, nu este decât a merge tot prin ajutorul lor!...

Unii zic că aceasta este o nebunie, alţii spun că este a te omorî singur... Dar nici unii, nici alţii n-au dreptate. Oricum ar fi, faptul că am făcut acest drum, şi că l-am făcut nesilit, rămâne interesant, şi probabil este interesant, mai ales că nimeni n-a realizat o asemenea cursă înnaintea mea, într-un spaţiu de timp atât de scurt.

E de prisos să spun altfel, decât în treacăt, că aveam această dorinţă de mult. Nu mă împingea la realizarea ei nici interesul unui matciu, nici vanitatea. Biciclist convins, amorez al vitezei, al vieţii active, al aerului şi câmpului liber, al drumurilor noui şi incidentelor neprevăzute, ocaziunea era pentru mine găsită, să străbat Europa în toată lungimea ei, dela Dunăre până la Sena, cu alte cuvinte, până la o foarte mică distanţă de canalul Mânecei... Condiţiunea ce-mi propuneam însă a îndeplini era grea, căci chestiunea era de a păstra din Bucureşti şi până la Paris un mers de vârtej, pentru a ajunge acolo în 10 zile... Dar vara anului 1900 trecea, şi eram nevoit din multe împrejurări să-mi amân plecarea, când pentru un termen când pentru altul. Mă supăra negreşit stăruinţa amicilor, însă când cineva voeşte să atingă un scop, nu trebue să consulte pe nimeni decât pe sine şi decât îndeplinirea condiţiunilor cari ar fi mai favorabile atingerii scopului său. Trebuia mai întâi să am bicicleta ce fusese anume construită pentru mine şi pe care o aşteptam. Ea întârziase pe drum. Trebuia apoi, să mă antrenez pe acea bicicletă chiar,-şi aceasta, un timp oarecare. Mai trebuia să fiu şi într-o stare de sănătate perfectă, iar în sfârşit, trebuia ca timpul să-mi fie priincios. În acest scop, am făcut mai întâiu drumul între Bucureşti-Câmpina, dis şi întors, cu o viteză de 25 kilometri pe oră, în timp de 10 zile şi fără întrerupere. Numărul kilometrilor ce desparte Bucureştii de capitala Franţei şi ce este de 2720, mi-l împărţisem teoretic în 10 zile, aşa că aveam de făcut pe fiecare zi 272 kilometri.

Negreşit, uneori mă-ngrozeam, când mă gândeam la distanţa ce reprezintă cele 2720 de pietre înfipte pe marginea şoselei, şi la faptul că, pentru a străbate fiece kilometru, se cere să învârteşti de 138 de ori pedala. Dar îndată ce mi se înfăţişau în imaginaţie feluritele ţări prin care urma să trec, chipurile ce aveam să le întâlnesc, deosebirile de moravuri şi de trai, priveliştile de şesuri cu cari se îmbină cerul, de păduri scăldate în soare sau îmbrumate de ploaie, de case scăpărătoare printre frunze, de văi, de dealuri, de munţi, de sate şi oraşe, râvna de a săvârşi această cursă fantastică, acest galop spre viaţă sau spre moarte, mă recoprindea şi mă reîntărea în hotărârea luată.

În viteză, este apoi o beţie pe care profanii n-o cunosc... Aerul te isbeşte în faţă, plămânii se dilată, prin ochi trec fulgere vii. Aceste fulgere sunt: drumul ce scapără şi fuge, câmpul ce alunecă, înapoi pe fiecare lature a drumului, cerul ce pare el însuşi că se pune în mişcare şi aleargă dela marginea orizontului trecând pe de-asupra capului tot mai repede, tot mai înspăimântător de repede. Şi bicicleta fuge, şi fuge negreşit şi viaţa, însă fuga acesteia n-o vezi - n-o simţi.

Momentele curg astfel, şi sunt înlocuite de altele asemănate; muşchii obosesc,- încep să rămână pironiţi - picioarele nu se mai mişcă decât mecanic,- singură voință rămâne neatinsă,- dar în aceasta este o voluptate, un farmec, o poezie de nedescris!...

Bicicleta pe care aveam să îndeplinesc cursa, era din fabrica Gladiator,- rulment de o moliciune cum este a catifelei şi de o sensibilitate ca a unui cal de rasă.

Ziua aşteptată,- cea de 24 august,- sosi!... Soarele era strălucitor, nici un nor pe cer,- ocean a cărui limpeziciune albastră scânteia de-asupra Bucureştilor, colorând ici-colo cu răsfrângerile blonde ale zilei, casele de pe calea Victoriei, Piaţa Teatrului, oraşul întreg. Jocuri de lumină roză vibrau pe faţade şi pe acoperişe. Încă de la orele 7, mă aflai în piaţa Teatrului. O mulţime de cunoscuţi şi necunoscuţi, erau adunaţi aci. Dintre biciclişti, un număr oarecare venise să-mi ureze drum bun şi să mă întovărăşească câtva, care până la Sinaia, care până la Ploeşti, şi care la 5-6 kilometri numai. Înainte de a pleca, mi s-a vizat carnetul ce aveam asupra-mi de câţiva dintre cei de faţă, în următorul cuprins:

"D-nul Constant Cantilli din Bucureşti a plecat spre a stabili recordul Bucureşti-Paris, 2720 kilometri, în 10 zile, pe bicicleta Gladiator. Plecarea s-a făcut în prezenţa noastră, astăzi 24 August, la 7 ore jumătate din Piaţa Teatrului."

"I. Iliescu, B. Stefănescu, C.T. Maiorescu, E. Fouquier, Al. Constantinescu, A. Macedonski, D. Stănescu, I. Costin, Artist. Cantilli, Filaret Ionescu".

Ore plecării sunase. Era 7 şi jumătate. Era minutul când îmi luam adio dela amici, dela toţi câţi venisera să mă vază plecând,- dela Capitală, inima ţării, şi leagănul copilăriei mele. În mijlocul urărilor, apucai pe calea Victoriei şi mă depărtai, urmat de aproape 50 de ciclişti. La această oră, circulaţia de pe calea Victoriei, e neînsemnată, şi cu repeziciune eşirăm de pe şoseaua Kiseleff. Aleele însă erau înţesate de lume. Dimineaţa era răcoroasă dar fermecătoare. Grupa noastră creştea mereu, sporită de numărul cel mare al pedaliştilor cari ne pândeau apariţiunea. Soarele era sus când trecurăm de hipodrom. Bunătatea lui de genitor al totului se revărsa peste câmpuri şi păduri, cernea aurul lui peste pajiştile întinse. Florile vibrau sub mângâierea lui dulce. Toată zarea, spre răsărit, era blondă de prăfuirea ce scăpase de sub roţile carului triumfătorului. Dimineaţa acelei zile de August era cu totul şi cu totul veselie şi farmec. Ciocârlia şi turturelele înotau în albăstrimea cerului. Rândunelele, se duceau săgeţi parabolice, şi strigătele lor vesele colorau monotonia vâjâirei bicicletelor. Ruinele castelului neisprăvit al lui Bibescu-Vodă fură lăsate în urmă, şi din zbor sosirăm la pădurea Meri-Nani. Din acest codru, se răspândea odinioară groaza, nu numai în satele învecinate cu Bucureştii, dar în Bucureşti chiar. Omorurile, urmau omorurilor. Jafurile nu se puteau număra... Astăzi n-a rămas din talazurile de frunze decât un mic petec. Aproape întreagă pădurea a fost devastată de proprietarii ei chiar, cari, pentru o pungă de aur, au lăsat ca pomii să fie nu numai tăiaţi, ci şi desrădăcinaţi. Şi a pierit astfel, şi umbra, şi poezia, şi cântecele!... Orzul şi grâul au înlocuit ulmi şi ştejari, jugaştri şi carpini, frasini şi nuci rătăciţi ici colo. Era chiar, şi mi-o aduc aminte,- printre copacii bătrâni, o poiană de lilieci, ce, când înfloreau, făceau un rai de parfume şi de culori. De sigur că acea rămăşiţă de grădină a fost dela vreo casă boierească sau dela vreun adăpost de pădurar. Dar toate se duc, şi pe pământul îngrăşat de sângele turcilor şi tătarilor, cu cel a negustorilor jefuiţi, şi cu cel al ciocoilor, cu sângele nevinovaţilor chiar, pe lângă cel al vinovaţilor, e acum o holdă, o holdă de grâu nesfârşită, printre care creşte floarea de cicoare şi cântă pitpalacul.

Dela Meri-Nani la Otopeni, multe amintiri m-au năvălit. M-am revăzut de copil, de-alungul drumului şi câmpului, când oamenii mi se păreau giganţi. Timpul însă a trecut, au trecut bătăi de ore multe, au trecut bătăi de inimi multe, şi multe s-au dus de unde au venit. Casele pe cari le cunoşteam, şi casa părintească s-au măcinat şi au perit. Şi mulţi dintre bătrânii acestei comune, şi mulţi dintre tinerii aceleiaşi, s-au dus cu tatăl meu împreună, pe drumul de pe care nu ne mai întoarcem nimeni. O clipă oprim la hanul lui Vasile, ciocnim paharele, îmi iau rămas bun dela cei cari se întorc, iar eu, şi vreo zece ciclişti încă, plecăm înainte.

Aerul curge mai liber împrejurul nostru, roţile bicicletelor sfârâie mai repede, vântul duce înapoi praful pe care îl ridicăm, şi pădurea Vlăsiei, şi Săftica cu valea ei, pe care o încolăceşte șoseaua ca un şarpe, şi Tâncăbeştii, cu moara moartă de pe podul sfărâmat, şi Ţigăneştii, o frază de case pe marginea şoselei, şi pădurea Ţigăneştilor, grădina de iarnă a lupilor, iar vara grădina păsărilor, rămân vârtej în urmă, împreună cu Pucheni, sat al haitelor de câini, împreună cu Româneşti şi Bărcăneşti, sate lungi-lungi dar lălâi, şi împreună cu tot câmpul dintre Bărcăneşti şi Ploieşti. Aci, după ce lăsăm o cârciumă în dreapta, un petec de mahala e străbătut, şinele căei ferate sunt trecute, şi, după ce apucăm la stânga, ieşim drept în faţa gării, unde d-nul Iliescu, directorul şcoalei de Sfinţii-Voievozi, care mă întovărăşea, însemnează prin o telegramă dată în Bucureşti, ora sosirii noastre acolo. Dejunul îl iau la 10, la restaurantul Busuioc, împreună cu d-nii: I. Iliescu, D. Pisculescu, Alexis Alexandru Macedonski, D. Floru, C. Burcă, şi un altul, al cărui nume îmi scapă. Restauratorul P. Georgescu, consemnează în carnetul meu ora sosirii noastre acolo.

Pentru a ieşi în şoseaua Câmpinei, partea de nord a oraşului e trecută, iar cei cari mă întovărăşiau, îşi iau adio de la mine, afară de domnii I. Iliescu şi C. Burcă cari mă întovărăşesc înainte. Dela Ploeşti la Câmpina, şoseaua e monotonă şi pustie. Soarele dogoreşte. Abia ici colo câte un canton sau câte o stână de oi, iar la jumătatea căei dintre Ploeşti şi Câmpina, în stânga, gara Băicoi, şi satul Floreşti, iar pe şosea, în faţa noastră, şi tot în stânga, localitatea numită: "Cele două cârciumi". Această localitate, cu cârciumile ei, îmi aminteşte groaza unei nopţi petrecute acolo, sunt 6 ani de atunci, în ziua de 23 Octombrie, într-o escursiune pe bicicletă făcută cu poetul Alexandru Macedonski. În adevăr noaptea ne ajunsese în această localitate, şi de voie de nevoie, am fost siliţi să găzduim în una din acele cârciumi. Deşteptaţi, când somnul împărăteşte, de o răpăială de ploaie ce bătea în geamuri, sau mai bine, de spiritul bun care a voit să ne scape de primejdie, auzirăm mişcări neobicinuite afară, şi uitându-mă prin fereastră, zării în faţa tindei, pe mai mulţi oameni îmbrăcaţi cu cojoace şi în cap cu căciuli ţuguiate. Unii dau ocol casei; alţii împingeau în uşa ca să pătrundă-năuntru.

Acea noapte fusese grozavă şi n-am uitat-o.!...

Peste jumătate de oră sosim în Brăneşti. Comorâm încolăcirile unei şoseli repezi. Apoi de la podul ce trece peste o urlătoare, începe un urcuş. Pe loc ce-l trecem, sosim la bariera Câmpinei. În acest oraş ce din cauza păcurii începe sa te ducă cu mintea la Pensilvania, ne oprim un moment. Întâlnim acolo pe d. Kirilov, profesor la şcoala de poduri şi şosele... La 3 ore părăsim acest orăşel şi zburăm spre Sinaia. Coborâm-coborâm, dar drumul, treptat, o ia spre deal, o ia la munte, o ia spre culmea Carpaţilor. Licăresc din treacăt, Breaza, sat enorm, apoi Comarnicul... De aci, şoseaua nu mai glumeşte... Călăreţii roatelor gâfâiesc... Orăţiile îi privesc rânjit de sus. Şi calea se împleticeşte când pe lângă Prahova, furioasă şi bolovănoasă, cu doine răzvrătite şi ameninţătoare, când agăţată de coasta câte unui munte râpos şi înflorit de vine bazaltice, de roşcări metalice şi de înverziri sulfuroase. Trenul goneşte în fundul văiei, îşi amestecă vorbele cu zgomotul apelor rătăcitoare, cu melancolia frunzelor. Munţii prelungesc fluierările locomotivei, uruirile roţilor, vâjâirea aerului, şi une ori te crezi în alte lumi. Urci, urci, dar în sfârşit ajungi şi în Sinaia. Mănăstirea e pe deal, iar oraşul plutocratic, împrejur. Aci, pe aleele pădurii sau parcului, se târăsc mătăsuri şi catifele, se cheltuesc bani ce au fost smulşi ce ce au costat atâtea lacrimi... Aci, cocoanele high-life, când năvălesc Duminica mulţimile trenurilor de plăcere, strâmbă din nas cu exclamări franţuzeşti de iritaţiune, de trufie şi de batjocură... Aci e şi castelul Peleş, ale cărui temelii, atâtea câte se lucrau ziua,- multă vreme,- se surpau noaptea, spunea legenda...

Dar iată că norii înceţează priveliştea. Picături de ploaie mari şi par-că negre, cad... Prevăd ce are să fie în curând... Rog pe d. I. Colţescu, pe care-l întâlnesc în cale, să-mi consemneze în carnet de trecerea mea prin acest oraş, las în urmă pe d. C. Burcă dela care-mi iau rămas bun, şi întovărăşit încă de d. Iliescu, mişc pedalelele-nainte, spre Buşteni, spre Azuga, spre Predeal, spre graniţă. Dar picăturile se fac tot mai mari, coborâşurile sunt din ce în ce mai alunecoase, ceaţa e tot mai deasă, ploaia răpăie, şi Braşovul unde trebue să dorm la noapte, e încă departe. Amicul mei, d. Iliescu, biciclist viteaz şi om de inimă, merge înainte, vrea să fie cel din urmă care să mă părăsească.

Buştenii sunt trecuţi, Azuga e trecuta, şi la 6 şi 45 sosim în Predeal, după o luptă cu totul grea cu ploaia şi cu frigul. În urma stăruinţelor d-lui G. Tucek, otelierul la care ne oprim, şi cunoscând, cât de periculos e drumul dela Predeal la Braşov renunţ să continuu drumul pe o astfel de vreme, în acea zi.

amintiri din copilarie

Aveam o discuţie de curând despre ce diferenţă e între cum am fost crescuţi noi şi cum ne creştem noi copiii. Noi fiind generaţia X, copiii anilor 90. Nu generalizez, dar pentru mine părinţii în copilărie erau cel mult o interferenţă. Nici la grădiniţă nu prea am fost, nu mi-a plăcut să mi se spună ce să fac aşa că, printr-o decizie a părinţilor mei care părintelui io îi e de neînţeles, am stat acasă singur de la 3 ani.
Acasă e mult spus, pentru că evident nu aveam răbdarea necesară, având în vedere că nu numai că nu era iutub, dar nu era nici televiziune. Sunt bătrân, dar asta nu e o chestie din categoria "pe vremea mea", doar că acţiunea se petrece între 1987-1990, când aveam 3-6 ani şi singurul ecran era ceva ce frate-miu de 0-2 ani numea ceauşescu, asta era denumirea lui pentru că funcţiona maxim o oră pe zi şi atunci era un discurs al presemnatului pe care trebuiau să te asculte vecinii că îl ascuţi. Nu e informaţie verificată, asta ţin eu minte. Pentru că vecinii chiar mă întrebau ce-mi ascultă părinţii. În fine, să nu divagăm.
Deci stăteam singur acasă. Mama îmi lăsa pâine prăjită cu unt(ură) şi sare sau gem, câteodată nişte jniţele cu piure, pe care uneori le aduna seara din balcoanele vecinilor de sub noi - niciodată nu am fost mare mâncău, dar nu voiam să-mi facă morală. Nu aveam voie să mă uit la televizorul alba pentru că îmi strica ochii, dar găsisem un şiretlic, să o privesc pe tanti care vorbeşte (era mereu doar o tanti care vorbeşte la televizor; şi era alb-negru, trebuie precizat pentru cititorul de fi-miu care va trebui să caute pe wiki ce înseamnă) în reflexia din vitrina plină cu bibelouri, n-am cum să-mi stric ochii aşa.
După o vreme puţină distracţia preferată devenise să privesc ceasul şi să număr secundele literalmente în sensul literal al lui literalmente, adică chiar număram secundele pe măsură ce băteau la ceasul cel zgomotos cu clopoţel.
Nu a trecut mult până când am început să stau pe-afară. Mai întâi pe ascuns, fiind atent să nu las dovezi că am ieşit. Apoi oficial, cu cheia la gât - cheie pe care am pierdut-o de cel puţin 3 ori, prima din ele fiind pe o ploaie torenţială în care am aşteptat-o suspinând-prefăcut pe mama -- care avea să se dovedească că nici ea nu are cheie -- dar nu înainte să fi ţopăit în absolut toate bălţile din jurul blocului.
Probabil că devenisem un ieşitor-afară prolific, pentru că am fost chiar încredinţat a ieşi cu frati-miu (reamintesc că avea 0-2 ani, e uşor de dedus asta pentru că am locuit în altă ţară - transilvania - până în primăvara lui 90) singuri. A fost un eşec relativ, pentru că cam în momentul în care am ieşit din scară am uitat complet de existenţa lui şi când mi-am adus aminte după ce mie mi s-a părut a fi o viaţă de om, dar probabil au fost vreo 10 minute şi l-am căutat în disperare întrebând cel puţin 5 băieţi mai mari dacă l-au văzut, şi m-am întors cumplit de trist la ai mei ca să le dau vestea tragică, l-am găsit la masă şi pe ai mei zâmbind, şi acum încep să cred că a fost o înscenare.
În fine, motivul pentru care începusem să scriu asta e că mi-am zărit o cicatrice pe degetul arătător stâng. Evident că sunt plin de cicatrici de pe vremea aia, e unu din motivele pentru care nu reuşesc să înţeleg diferenţa asta dintre generaţii, că eu dacă îndrăznesc să-mi imaginez o cicatrice cât de mică pe fi-miu mă panichez teribil, da ale mele sunt trofee pentru toată lumea. Am una la genunchi de la grădiniţă, când am fost luat cu ambulanţa din parc că am căzut într-o sticlă de bere. Am una pe faţă, tot de la o sticlă de bere, de când aveam 2 ani.
Într-o zi, în spatele blocului, am avut o idee ce mi s-a părut inteligentă de a nu mă preocupa să-mi fac o sanie de ţărână din gunoaie ca să mă dau pe pârtia ce duce la tomberoanele cu şoboloani (le ziceam aşa pentru că când veneau maşinile de gunoi să le ridice toţi copiii ne urcam pe susnumita pârtie cu pietre în mână şi luam la ţintă şobolanii ce ţâşneau de sub tomberoane; un obicei barbar, ştiu, îl regret nespus), pentru că am nişte genunchi pe care pot să-i folosesc ca sanie şi sunt chiar acolo, nu tre să-i caut sau ceva. A fost ziua în care ne-am împrietenit cu asistenta medicală de la etajul 2.
Să revenim - cicatricea de la deget; arătător; stânga. Mă întorsesem de afară plin de energie. Înca nu descoperisem sporturi, şi aveam o groază de entuziasm pe care nu ştiam cum să-l exprim. Aşa că m-am gândit să-i fac o surpriză lu mama (care plecase să stea la coadă la lapte sau ceva, era mereu câte-o coadă) şi să-i fac io de data asta un sendviş. Am apucat pâinea cu stânga, şi chiar la prima tăietură mi-am despicat degetul (chiar dacă cuţitul nu era cu zimţi, alea au apărut mult mai târziu). Se vedeau ambii pereţi de carne despicată. Mi-am ferit privirea şi am fugit la baie să mă curăţ. Dintr-un motiv nu mergea chiuveta, mă spălam de sânge în cadă când a intrat mama.
Era lividă. În loc de un neaşteptat sendviş cu gem, găsise o franzelă proaspătă şi extrem de greu de obţinut, acum contaminată, o dâră continuă (nu picături adică) de sânge până la baie, si pe mine aplecat în cadă. Mi-a zis apoi că a crezut că mi-am tăiat gâtul. M-a reparat în timp record, şi acum am amintirea asta despre care să scriu. M-am întins puţin, că puteam să zic în 15 cuvinte, dar asta e. Pup!

cum vad eu legile

Simplu: fiecare e liber sa facă ce vrea cu condiţia să nu afecteze negativ altcuiva sănătatea, situaţia materială sau socială.

Exmple:
• Merg pe trotuar. Mergi şi tu pe trotuar înaintea mea dar prea încet. Mă deranjează că mergi aşa încet, adică acţiunea ta mă afectează negativ. Pot să îţi zic să mergi mai repede şi atunci te enervez eu pe tine şi acţiunea mea te afectează negativ. E ilegal ce faci tu? Nu e, că amândoi respectăm legea şi ne vedem de mers şi conflictul pe care-l avem e unul simplu de rezolvat, mă laşi să te depăşesc, sau aştept în spatele tău până la colţ şi suntem amândoi fericiţi apoi. Ar trebui să fie ilegal? Păi dacă ar fi atunci toată lumea care ar merge pe trotuar ar fi mai preocupată să nu deranjeze pe nimeni decât să meargă unde are treabă, adică legea ar afecta negativ pe toţi.
• Merg pe trotuar. Trec pe lângă tine şi tu îmi dai o palmă. M-ai afectat negativ. Ar trebui sa fie ilegal. Şi e, probabil.
• Merg pe trotuar. În faţa mea mergi tu ţinând de mână pe cineva de acelaşi sex. Nu îmi afectezi cu nimic mersul meu. Deci nu ar trebui să fie ilegal. Dacă v-aţi ţine de organele sexuale m-ar şoca un pic şi probabil mi-ar strica ziua. Deci asta da, ar trebui să fie ilegal. La fel şi dacă tu mergi în faţa mea şi deodata scoţi pula şi mi-o pui mie în mână. Asta nu mi-ar placea şi ar trebui o lege ceva.
• Merg pe trotuar. Trec pe lângă tine şi tu îmi ceri să facem sex pe bani. Îţi zic că nu mă interesează şi plec mai departe. Nimic ilegal aici, nu? Dar dacă insişti şi mă tragi de mână? Ilegal, evident, m-ai afectat negativ. Dar dacă accept şi îţi dau bani pe sex? Suntem amândoi fericiţi, am făcut un schimb de servicii. E ilegal doar dacă nu-ţi plăteşti taxele din banii pe care ţi i-am dat.
• Merg pe trotuar. Trec pe lângă tine fumând iarbă. Mă afectezi în sensul că îmi faci poftă. Îmi oferi şi mie, şi ne întoarcem la punctul anterior despre insistenţă şi schimb de servicii. Dar dacă îi oferi lui fi-miu? Cred că orice atenţie dată copiilor altora ar trebui să fie ilegală, cu excepţia celor încurajate activ de părinţi.
• Vin la tine la bancă şi-ţi cer nişte bani. Mi-i dai. După o vreme vii să mi-i ceri înapoi. Îţi zic că n-am că i-am cheltuit. Atunci zici că îmi iei casa. Îţi zic că o folosesc momentan. Îmi zici că trebuia să ştiu că o să îmi iei casa când ţi-am cerut banii. Acum nu mai am nici casă nici bani, sunt afectat negativ. E ilegal? Cam e, că trebuia tu să mă avertizezi înainte să îmi dai banii, asta era meseria ta. Şi chiar sunt legi despre asta, mai nou.
• Îmi ceri nişte bani zicând că dacă câştigă steaua îmi dai mai mulţi înapoi. Mă bucur să aud că primesc bani mai mulţi şi accept. Pierde steaua, pierd şi eu banii. Ţi-i cer înapoi, zici că nu se poate că trebuia să ştiu că o să îi pierd. Io zic că trebuia tu să mă avertizezi, ca era meseria ta, şi tu zici că m-ai avertizat dar tot ţi-am dat nişte bani de bună voie. Ai dreptate. Nu e ilegal.
• Îţi dau nişte bani şi îmi dai nişte ţuică. Beau toată ţuica, uit de familia care mă aştepta să îi dau banii pt mâncare, şi adorm într-un şanţ. Mă trezesc fără familie şi cu ficatul futut. Când mi-ai vândut ţuica, m-ai afectat negativ. La fel ca banca şi pariurile şi tigările, era treaba ta să mă avertizezi. Doar pt că ţi-ai plătit taxele din banii pe ţuică nu înseamnă că e legal. Ridici din umeri, dacă mă avertizai mă duceam la ăla care nici taxele nu le plăteşte. Nici să interzici alcoolul cu totul nu ai cum, că e licoare din străbuni şi se face uşor în natură, una din cele mai vechi meserii. Aici ţine doar de mine, comportamentul meu autodistructiv m-a afectat negativ, nu lipsa legilor.

Concluzii:
1. De ce e interzisă prostituţia? Serios, chiar nu înţeleg, îmi explică şi mie cineva?
2. Ce ne facem cu alcoolul? Educaţie de mici? La ţigări a mers cât de cât cu scumpitul. Naţionalizarea fructelor? Habar n-am.

ce am invatat io despre politica din jocuri

Jocurile în cauză sunt Risk şi Travian. Cine încearcă să cucerească tot, pierde. Atât.

Ăsta e motivul simplu pentru care regimurile autoritare sfârşesc întodeauna tragic. De-aia alexandru cel mare a făcut un mare căcat, imperiul roman s-a destrămat, imperiul mongol a fost scurt şi mihai viteazu şi-a pierdut capul. Nu exista take over the world ca în Pinky&the Brain, e împotriva firii umane. Chiar dacă cumva rezişti corupţiei puterii şi eşti liderul perfect cu cele mai bune intenţii, mereu o să fie o masă critică împotriva ta, uite napoleon de exemplu.

Omenirea în continuare refuză să înveţe ceva din istorie şi încă jucăm acelaşi joc de milenii. Dar chestia asta o să se schimbe. Nu doar noua revoluţie tehnologică ne marchează existenţa acum, e şi una mai spirituală, care ne va decide viitorul ca specie. Dacă nu înţelegem importanţa deciziei votului exact în momentul ăsta, io zic că suntem pierduţi.

Pentru că intervalele între perioadele în care s-a decis soarta omenirii s-au redus exponenţial, până la 1(un) an. La noi anteriorul moment care ne-a decis soarta a fost în 2000 când a ieşit iliescu preşedinte, no comment. Înainte de asta a fost sprijinul scăzut pentru rezistenţa anticomunistă, no comment din nou. Înainte fusese trecerea la monarhie occidentală, care ne-a priit o vreme. Deci următorul interval după ăsta o să fie zero, deloc, nu o să mai avem ocazia votului.

Clişeul că au murit oameni la revoluţie ca să poţi tu să votezi e trist că e clişeu, pentru că nu e adevărat. S-au jertfit oameni în istoria de mii de ani a omenirii e mai corect. Tot ce s-a întâmplat până acum, toate războaiele şi tragediile, toate deciziile se reunesc în momentul ăsta de singularitate. Părerea mea.

Predicţia mea pentru viitor:
• Erodgan o să moară tragic, că turcii au tradiţie în asta, o să fie ceva gen Muammar Gaddafi.
• Putin o să moară liniştit şi satisfăcut, că el ştie istorie şi şi-a lăsat toate plasele de aterizare.
• dragnea o să se victimizeze în speranţa că îl omoară cineva până când numele lui o să fie substantiv comun sinonim cu hoţ.

clase sociale

Eu vad 3 clase sociale. Sunt clasificate in functie de bani, dar apartenenta la ele tine de personalitate:
1. Clasa de jos este clasa in care fiecare zice ca are o groaza de probleme (copiii se culca nemancati, am caiet de datorii la birt, nu am platit intretinerea de 3 luni) si toate ar putea fi rezolvate cu 100 de euro
   Daca gaseste 100 de euro, se imparte imediat in 2 categorii:
   • cel care ia un taxi spre bucuresti si face un "masaj erotic" (orice castigator de orice joc de noroc, inclusiv bani de la becali)
   • cel care cumpara un laptop pt familie si insista sa fie folosit doar pentru educatie si largirea orizonturilor
2. Clasa de mijloc este clasa in care fiecare zice ca are o groaza de probleme (strazile au gropi, doctorii vor sa ne omoare, totul e o conspiratie) si toate ar putea fi rezolvate cu 10000 de euro.
   Daca gaseste 10000 de euro, se imparte imediat in 2 categorii:
   • cel care isi face credit la prima casa ca sa inchirieze o garsoniera si sa devina antreprenor
   • cel care analizeaza nevoile comunitatii in care traieste si investeste intr-o campanie sau o afacere care aduce beneficii pe termen lung (tipul cu chilometrul de autostrada - kudos btw)
3. Clasa de sus este clasa in care fiecare zice ca are o groaza de probleme (angajatii vor sa-si permita hrana, statu vrea tva, dealeru vrea banii pe cocaina) si toate ar putea fi rezolvate cu 1000000 de euro
   Daca gaseste 1000000 de euro, se imparte imediat in 2 categorii:
   • cel care isi cumpara un iaht ce devine un bun generator de cheltuieli care sta degeaba
   • cel care cauta solutii la o problema fundamentala a umanitatii (elon musk dupa paypal)

A se observa cateva aspecte:
1. Niciuna din categorii nu are nevoie sa gaseasca suma de bani. Poate fi obtinuta in cateva luni strangand putin din buci.
2. Chiar daca ar gasi acea suma nu ar folosi-o sa-si rezolve problemele pe care cred ca le au.
3. Mai sunt cateva clase deasupra lui sus dar sunt prea putini ca sa fie luati in considerare ca clasa sociala. Ca exercitiu teoretic gandeste-te ca prima dintre ele vrea sa-si rezolve problemele gasind 100 de milioane de euro si urmatoarea 10 miliarde (trump. toata clasa e doar trump).

iO ma consider in clasa de mijloc. Nu a fost un scop, dar m-am trezit in ea. Parintii mei erau in clasa de jos, ca copii-tarani. Evolutia a fost la ei pentru ca au urmarit educatia si printre primele pareri pe care mi le-au insuflat a fost dorinta de a cunoaste chestii. Ei au evoluat dintr-o clasa in alta, dar eu m-am trezit direct in cea de mijloc si m-am simtit indreptatit nemeritat. Acum intrebarea e: daca gasesc jdemii de euro, in ce categorie o sa pic? O sa-mi satisfac vanitati nenecesare sau o sa caut sa las o urma ca am existat si mi-a pasat de chestii? Aspiratiile spre clase superioare le exclud, pentru ca nici nu cred ca e biologic posibil si nici nu mi-as dori sa am astfel de personalitate. Mai degraba as ravni spre clasa de jos pt ca e mai aproape de un stil nomad si e o scuza buna sa nu ma mai spal deloc.

facui niste joci

ia vezi

Viata e rpg

Motto:
- Scoate bă degetul din nas!
- Lasă-mă, că caut ceva.
- Ce cauţi?
- O biluţă.

Ce este viaţa? Este un interval de timp care ne-a fost dat (fără să-l fi cerut) pentru a contribui la dezvoltarea planetei ca organism. Fiecare viaţă individuală este o celulă a acestui organism cu scopul de a face parte dintr-un ecosistem care evoluează. Intervalul de timp este extrem de scurt, câteva zeci de ani din miliardele de existenţă a vieţii, deci de ordinul 10^8, şi ţelul primar al unei vietăţi este ca atunci când încetează să existe să lase planeta într-o stare mai bună decât a găsit-o. Principalul mecanism pentru a realiza asta este reproducerea, activitate prin care experienţa vieţii este dată mai departe altor vietăţi ca formă de evoluţie.

Acest timp este folosit pentru a face chestii, să le numim activităţi. Activităţile primare, instinctive, sunt cele de supravieţuire: băut, mâncat, dormit, adăpostit, fugit de primejdii. Acestea asigură continuitatea vieţii şi fără ele intrarea în existenţă ar fi lipsită de sens. Pentru a realiza progres trebuie mai întâi să exişti. Tot instinctive sunt activităţile care duc la reproducere: adoptarea normelor sociale, găsirea unui partener compatibil şi întreţinerea şi protejarea vietăţilor care moştenesc din codul genetic. Aceste activităţi secundare, tot instinctive, ocupă tot intervalul de timp al vieţii. Dacă obiectivul reproducerii este îndeplinit devreme şi cu succes, se trece la al treilea şi ultimul set de activităţi instinctive, cele de a realiza dominanţa prin superioritate. Vieţuitoarea are acum un nou scop, de a deveni lider şi a învăţa şi ghida nu doar urmaşii genetici, ci întreaga societate, realizând un progres mai rapid, nu doar fizic, prin moştenire, dar şi cultural, prin societate.

Ca oameni, adică având capacitatea autorecunoaşterii şi a logicii, putem decide ordinea şi momentul activităţilor. Adică ne putem delimita de instincte pentru a optimiza resursa de timp pe care o avem la dispoziţie. Astfel, pe lângă activităţile instinctive, avem la dispoziţie un nou set de activităţi, să le numim intenţionate, liber alese. Aceasta ne permite să ne îndeplinim scopurile primare mult mai rapid. Putem să ne creăm urmaşi înca din prima cincime a vieţii, sau să rotunjim la un sfert. Iar obiectivul de lider în societate devine opţional, putând fi înlocuit de alte obiective mai egoiste care ne satisfac la nivel personal, fără să aducă neapărat o contribuţie societăţii sau planetei. De aceea, omul poate fi considerat celula cancerigenă a organismului planetei deoarece majoritatea activităţilor intenţionate şi egoiste creează prejudiciu irecuperabil celorlalte vietăţi şi chiar viitorului urmaşilor genetici. Singurul scop pentru care astfel de acţiuni ar fi justificabile este de a ne lărgi orizontul către alte planete. Atunci ne-am delimita de rolul de cancer, care nu se extinde la alte organisme, şi ar fi un rol cu totul nou, unul nobil, de a răspândi viaţa în univers.

Pentru că funcţia de reproducere este atât de uşor de realizat acum, ne rămân 3 sferturi de viaţă pentru care nu am fost pregătiţi evolutiv, pentru care singurul instinct primar este unul de inutilitate, lipsă de scop şi depresie. De aceea încercăm să justificăm acest timp prin activităţi de optimizare conştientă, prin care ne construim cunoştinţe şi aptitudini cu care contribuim la cultura colectivă a umanităţii, realizând astfel un progres ştiinţific, social şi cultural exponenţial, dar, deocamdată, lipsit de sens. Cu alte cuvinte, ne petrecem timpul învăţând şi construind lucruri a căror valoare stă în faptul că ne ajută să învăţăm şi să construim mai repede, apoi murim fără să înţelegem de ce am învăţat şi construit atâta în lipsă de alte alternative. Dacă nu am învăţa şi construi şi ne-am delecta doar cu ce au învăţat şi construit ceilalţi, la fel de lipsită de sens va fi şi viaţa şi moartea. Prin delectat se întelege satisfacerea unor plăceri la nivel psihologic, dar şi fizic prin alterarea compoziţiei chimice de hormoni şi neuroni, lucru care nu contribuie la nimic nici imediat în societate nici în viitor în evoluţie.

Orice activitate intenţionată, productivă sau nu, are o componentă de optimizare, fie că ne optimizează o aptitudine sau cunoştinţă individuală, fie că adaugă o frimitură la cultura globală, este importantă însăşi prin alegerea pe care am făcut-o de a o desfăşura. Deci viaţa vietăţii umane, dincolo de activităţile instinctive şi obiectivele primare care sunt rapid îndeplinite, devine o înşiruire de decizii cu privire la activitatea intenţionată care va fi desfăşurată. Nu este întâmplător faptul că forma supremă de delectare non-fizică pe care o avem acum este jocul video, care de fapt simulează viaţa. Încercând să ne înţelegem scopul, şi datorită evoluţiei exponenţiale a capacităţii tehnologice şi culturale rezultate din micro-contribuţii individuale ale activităţilor celorlalţi indivizi ai societăţii globale, ne-am creat un simulator al vieţii prin care în acelaşi timp ne păcălim că ne petrecem timpul cu folos dar şi studiem sensul vieţii.

Studiind această unealtă, a jocului video, putem concluziona că viaţa este un RPG strategic. RPG pentru că ne petrecem timpul făcând activităţi care îmbunătăţesc aptitudini şi lucruri care la rândul lor ne permit să facem alte activităţi şi mai productive. Strategia este de tip time management şi resource management, resursele primare fiind timpul şi banii. Resursele secundare sunt vitalitatea (sănătatea, energia care ne dă posibilitatea să facem activităţi), optimismul (motivaţia, psihicul, puterea de a lua decizia de a începe activitatea) şi sursele de venit care produc resursa bani prin activităţi strict productive conform normelor socio-culturale în vigoare.

Rezumând, o vietate intră în existenţă primind o resursă limitată de timp pe care o foloseşte făcând activităţi. Activităţile sunt de 2 tipuri: instinctive şi intenţionate, cele intenţionate fiind exclusiv disponibile vietăţilor umane. Activităţile instinctive sunt de 3 tipuri: de supravieţuire, de reproducere şi de dominanţă. Activităţile intenţionate sunt de 2 tipuri: productive, care creează impact în societate, şi neproductive, de delectare individuală. Activităţile intenţionate introduc 3 resurse secundare: vitalitate, optimism şi bani. Viaţa este ca un joc video cu mecanica principală fiind stabilirea ordinii activităţilor intenţionate. Orice activitate consumă câte puţin din fiecare resursă principală (timp) şi secundară (bani, vitalitate, optimism), dar si produc unele resurse.

Orice activitate poate produce bani, dar sigur consumă timp. Vitalitatea este o resursă regenerabilă şi, la fel ca timpul, este necesară şi obligatorie şi este consumată de către orice activitate. Vitalitatea se generează prin activităţi instinctive ca mancat şi dormit, dar şi prin alte activităţi aparent neproductive ca sportul şi igiena. Optimismul nu este obligatoriu, dar este necesar pentru o productivitate bună. Optimismul este produs prin atingerea unor scopuri ale activităţilor şi este consumat de rutină şi plictiseală. Pentru a genera resursa de optimism este necesar ca activităţile să fie clasificate în categorii care au un scop principal. Această clasificare o vom numi proiect. Un proiect principal are un scop stabilit pentru întreaga durată a vieţii şi se împarte ierarhic în alte proiecte componente, fiecare cu scop propriu, până se ajunge la proiecte atomice ce se desfăşoară într-un interval mic de timp, care poate fi de ordinul orelor sau minutelor.

revelionul

Pare ca ziua asta în care se marchează sfârşitul de an e arbitrar aleasă şi poate chiar e. Eu aş fi ales echinocţiul de primăvară de exemplu. Şi numărul de ani e ciudat ales. Civilizaţia nu a început cu isus, care nici măcar nu era născut în anul 0 sau 1 oricum, ci cu vreo 10 mii de ani înainte. Dar am stat şi m-am gândit şi cred că faptul ca avem fix zece degete şi numărăm aşa în baza zece nu e deloc întâmplător. Adică e rezultatul a sute de milioane de ani de evoluţie, normal că nu e întâmplător. Şi calendarul, vrem-nu vrem, aşa o să rămână încă câteva mii de ani sau până ne exterminăm singuri creând inteligenţa artificială. Dar divaghez.
Există o clasificare a evenimentelor majore care ne privesc ca oameni, şi ordinul de mărime al perioadelor este fix 10. Uite:

1. 3 secunde este unitatea de bază, vârsta universului fiind 3*10^17 secunde (cu o eroare de aprox 50%, pt ca sună mai bine 3 secunde decât 4.34 secunde). Atât îţi ia să îţi formulezi în cap o idee.
2. juma de minut, adică de 10 ori 3 secunde. În timpul ăsta poţi să faci o acţiune simplă, cum ar fi să te scarpini la coaie.
3. 5 minute, sau 300 de secunde. O activitate simplă, de exemplu să duci gunoiul.
4. 1 oră, de aici încep aproximările, dar per total se păstrează ordinul. În timpul ăsta poţi să faci ceva important, parte dintr-un proiect, de exemplu să citeşti un capitol dintr-o carte. Peste o oră începe anul 2018.
5. 8 ore. E partea productivă a unei zile, celelalte 2 părţi fiind somnul şi treburile organizatorice. În ultimele 8 ore majoritatea omenirii a adunat băutură în locaţii strategice ca să se îmbete pulă şi să uite tâmpeniile pe care le-au făcut anul ăsta.
6. 3 zile. Partea productivă a săptămânii. De 3 zile lumea stă în trafic încercând să se întoarcă acasă de la socrii unde au fost de crăciun.
7. 1 lună. Într-o lună se întâmplă în medie un eveniment important, chiar dacă e doar primitul salariului, o lună contează pe termen lung. Luna asta s-a re-întâmplat dragnea, evident.
8. 1 an. Într-un an se termină în medie un proiect şi/sau se întâmplă un eveniment care îţi redirecţionează viaţa. Nu te îngrijora că nu îţi aduci aminte nimic de anul ăsta, te asigur ca s-a întâmplat. Poate ai răcit în ianuarie şi nu ai tratat-o cum trebuie şi peste 10 ani o să mori de pneumonie. Sau poate ai învăţat să faci prim-ajutor şi la anu o să-i salvezi viaţa mamei copiilor tăi. Anul ăsta s-a întâmplat trump. Şi inteligenţa artificială a ieşit din SF şi acum e o problemă de etică şi filosofie. A, şi o să îţi ia slujba.
9. 10 ani. În perioada asta succesiunea de evenimente şi proiecte îţi schimbă viaţa dramatic. Nu mai eşti cum erai acum 10 ani şi nici cum vei fi peste 10 ani. Acum 10 ani a apărut primul aifon. Restul îl ştii.
10. 10^2 ani, o sută. Dacă ai noroc, asta e fereastra vieţii tale. Dacă ai noroc cu caru' poate apuci să-ţi uploadezi creierul în cloud şi o lungeşti. Acum 100 de ani omenirea credea că iese din cel mai groaznic război mondial, care însă avea să continue încă 30 de ani. Datorită sau în ciuda lui, a urmat o evoluţie tehnologică exponenţială care nu s-a oprit nici acum (vezi rândurile de mai sus).
11. 10^3 ani, o mie. Oarecum analog cu suta, cu o mie de ani în urmă civilizaţia trecea printr-o epocă întunecată în care a stagnat progresul şi chiar a uitat din descoperirile din antichitate. Însă ce a urmat a meritat sacrificiul: renaşterea dorinţei de cunoaştere şi artă, inventarea metodei ştiinţifice şi bazele a tot ce înseamnă acum ştiinţă.
12. 10^4 ani, zeci de mii. Acum 12 mii de ani a fost inventată agricultura, marcând practic începutul civilizaţiei umane.
13. 10^5 ani, sute de mii. Acum 150 de mii de ani evolua Eva mitocondrială, adică stră-...-stră-bunică-ta, şi urmaşii ei devin specia dominantă pe pământ.
14. 10^6 ani, milioane. Acum 8 milioane de ani apare prima specie umană.
15. 10^7 ani, zeci de milioane. Acum 75 de milioane de ani apar primele primate.
16. 10^8 ani, sute de milioane. Apar animalele, acum 590 de milioane de ani, apoi mamiferele, acum 220 milioane de ani.
17. 10^9 ani, miliarde. Apare viaţa pe pământ, acum 3 miliarde de ani.
18. 10^10 ani (doi de 10!), zeci de miliarde. La scara asta este creată planeta noastră, acum 5 miliarde de ani. Şi prin creată vreau să zic că forţa gravitaţională a strâns laolaltă materie fuzionată în stele care au făcut supernova, după care s-a răcit şi a format atmosferă şi apă, nu că a pocnit un moşuleţ din degete că se plictisea. Şi oricum, sunt miliarde de ani, nu mii, e o diferenţă totuşi. Ştiu că n-am cu cine, dar vreau să fie clar.

Pe noi, ca oameni, ne privesc doar jumate din etapele astea. Dar am avut norocul să trăim perioada cea mai spectaculoasă. În orice moment se poate întâmpla ceva ce poate afecta dramatic şi celelalte etape, mai puţin ultimele două. Poate o maşină care învaţă chiar acum din ce scrii tu pe feisbuc devine autoconştientă şi te manipulează să devii sclavul ei. Sau poate îi scapă degetul lui putin şi bombardează estonia, aruncând omenirea în iarna nucleară. Sau poate nu se întâmplă nimic şi continuăm să ardem benzină pentru că ne răceşte curu dacă mergem la cumpărături cu bicicleta, şi peste 100 de ani pământul se epurează din nou ca să scape de noi.
Tu ce o să faci peste 10 ani? Dar peste 3 secunde?

craciunul

Uite ce cred eu că e crăciunul, cu zero documentare, doar cu păreri proprii.
Crăciunul, adică ziua de 25 decembrie, nu e sărbătoarea lui isus. El doar şi-a însuşit-o, cum şi-a însuşit şi iliescu revoluţia. Când trăia isus, crăciunul era o sărbătoare mai veche pentru el decât e isus vechi pentru noi. Oamenii sărbătoreau deja crăciunul de mii de ani.
Vedeţi, după ce au inventat agricultura şi nu mai umblau de colo colo să caute mâncare, oamenii s-au trezit cu o grămadă de timp liber. Şi, când nu aveau ce face, se uitau la cer şi se gândeau, cu creierul lor proaspăt evoluat din proteine bine gătite. Şi concluzia unanimă peste tot pe glob a fost că soarele e o chestie extraordinară. Când răsare aduce lumină şi căldură, când nu e după nori oamenii sunt instinctiv mai fericiţi pentru că ştiu că nu trebuie să caute adăpost. Când e mai slab în timpul iernii nu se mai coc recoltele, ceea ce înseamnă că tot soarele le face şi mâncarea.
Şi tot urmărind aşa soarele, au observat că, undeva pe echivalentul lui 25 decembrie în calendarul lor, noaptea este cea mai lungă în fiecare an. Ceea ce înseamnă că soarele face o pauză de ţigară. Şi, ca să-l imbuneze să se întoarcă şi să le dea din nou lumină, căldură, siguranţă şi mâncare, oamenii au început să-i ţină serbări. Fără isus, fără dumnezeu, probabil fără măcar să aibă un mijloc de comunicare eficient sau o denumire pentru soare.
Isus ăsta era un tip fie autist savant, fie mare orator, fie extraordinar lider politic, dar era doar un tip. Şi avea ideea asta revoluţionară, că ce-ar fi să fim de treabă, chestie care îi confuza teribil pe oameni. Păi cum să fiu de treabă? Să zică lumea că sunt fraier şi să-mi dea vecinul în cap şi să-mi ia oaia? Păi nu, a zis isus, că dacă eşti de treabă, nu mai contează oaia, că tu mergi în rai, unde e super şi vecinul merge în iad, unde e nasol. Şi oamenii au zis: A, da? Atunci dă-l în pula mea pe vecin, ia să fiu io de treabă ca să meargă el în iad şi să-i fie nasol. Păi nu, zice iar isus, ideea nu e asta, ideea e să fim toţi de treabă şi să nu mai dea nimeni în cap nimănui.
Ideea a fost atât de revoluţionară, încât s-a răspândit pe tot globul. Sau ar fi fost, dacă nu ar mai fi avut-o alţii cu multe mii de ani înainte, cum ar fi budha şi confucius. Dar pt că isus era mai nou şi mai hip, i-a cam înlocuit pe ceilalţi. Şi asta e un lucru bun. Nu s-a atins încă masa critică de oameni de treabă şi încă sunt destui care îşi doresc de la isus doar să moară vecinul şi să ajungă în iad. Dar faptul că din ce în ce mai mulţi oameni îşi doresc să fie de treabă e excelent.
Numai că, ca orice lucru bun, s-au găsit aproape imediat unii să profite de el. Mă refer la biserică şi mai nou la corporaţii. Ăştia au deturnat crăciunul exact cum a deturnat iliescu revoluţia. Şi, din nou, nu e nimic rău în asta. Dacă oamenii sunt mai fericiţi crezând că, dacă dau bani popei şi cumpără cadouri, li se şterg păcatele, foarte bine. Doar că asta nu e sărbătoarea lui isus, nici a lui moş crăciun, ci e un obicei care există de când civilizaţia şi nu contează cum şi ce urezi şi cum te inchini sau nu te inchini, contează să te bucuri că eşti om şi să te recunoşti infim în faţa universului.

imobiliare

Vezi un bloc. Blocul are 10 etaje.
La parter e un coafor abandonat.
Primul etaj e nelocuit. Proprietarii sunt plecaţi din ţară şi încearcă să îl inchirieze din 2008, fără să scadă preţul.
Patru etaje sunt locuite de pensionari dintotdeauna. Ocupaţia lor e sa vegheze blocul şi să ude florile de pe scară.
La ultimul etaj stau studenţi, că e chiria mai ieftină. Ocupaţia lor e să atragă gândacii prin tot blocul şi să ii scandalizeze pe pensionari cu orice ocazie.
Celelalte patru etaje sunt ocupate de familii apte de munca.
Un etaj e cu asistaţii social. Pensionaţi anticipat, handicapaţi doar în acte şi săraci intenţionat. Ocupaţia lor e să ţină pe linia de plutire birtul de la colţ.
Un etaj e cu oameni fără ocupaţie. Nu au muncit niciodată şi nici nu au de gând. Nu se inghesuie la deszăpezire, dar se plang mereu de starea blocului. Nu se ştie din ce traiesc, dar nu platesc niciodată întretinerea, lucru care ii terorizează pe pensionari, care deşi folosesc 3 sferturi din pensie ca să fie la zi cu cheltuielile se tem că o să li se taie căldura la iarna.
În două etaje stă clasa muncitoare.
Un etaj e de bugetari. Ocupaţia lor e sa ocupe toate locurile de parcare întorcandu-se primii de la serviciu şi să stea la bârfă în faţa blocului majoritatea zilelor sub pretextul că şi-ar supraveghea copiii la joacă. Ei se consideră proprietarii exclusivi ai blocului.
Etajul rămas e cu muncitori la privat. Nu se ştie ce e cu ei, pentru că nimeni nu îi vede vreodată. Pleacă la serviciu cu noaptea în cap ca să evite traficul şi să îşi lase copiii la grădiniţă şi se întorc târziu, prea obosiţi ca să socializeze cu vecinii. Toată lumea din bloc e de acord ca sunt plini de bani şi conspiră să vândă ţara străinilor.

orice film romînesc

Începe cu filmare de sus. Vedem un cartier de turnuri înghesuite, monocrom. Ar putea fi orice cartier de acum dacă nu ar fi un detaliu: în cadru sunt foarte puţine maşini parcate. Asta ne spune că acţiunea se petrece în perioada comunistă.

Ajungem într-un apartament micuţ, apoi în camera unei fete. Ea e foarte frumoasă, cu trăsături tipic romîneşti, adică blondă cu ochi albaştri şi ţîţe mari. E îmbrăcată doar cu un tricou. Deja ştii că undeva la mijlocul filmului o să simtă brusc nevoia să se schimbe în mijlocul unei scene, prilej cu care o să îi vezi gratuit sînii goi şi o jumate de bucă, apoi va trebui să te mulţumeşti doar cu craci pînă la sfîrşit.

Apare tatăl, care o înjură şi o trimite să-i facă un sendviş, şi mama cu batic si o vînătaie la ochi, care îi ia apărarea şi o invită să mănînce nişte cozonac. Aflăm că pe vremea lui ceauşescu femeile erau abuzate şi desconsiderate.

Un sfert de oră camera se învîrte în jurul mesei în timp ce familia mănîncă în tăcere. Se evocă simplitatea şi modestia vieţii în comunism.

Se schimbă complet scena, acum urmărim un băiat care merge pe stradă. Stilul romînesc abandonează modul convenţional de introducere a personajelor prin fapte şi dialog, înlocuindu-l cu zgomot ambiental şi cameră mobilă. Aflăm că în comunism era gunoi pe străzi. La un momentdat băiatul se sperie de o minge şi ai impresia că se va întîmpla ceva, dar nu, nu se intîmplă nimic. Doar mai trece un sfert de oră din viaţa ta.

Băiatul se întîlneşte cu fata şi au o discuţie în contradictoriu. După trei sferturi de film în care te-ai uitat la oameni care mănîncă ciorbă sau merg pe jos îţi vine greu să te concentrezi ca să afli de ce se ceartă ăştia, dar pare că el ar vrea să o fută şi ea ar vrea ceva în schimb. Învăţăm că în comunism băieţii voiau să fută fete şi fetele voiau sa plece peste hotare.

Pînă la urmă băiatul se dovedeşte a fi la fel de mitocan ca tatăl fetei şi o părăseşte, fata se consolează dăruindu-şi virginătatea altui băiat chiar în aceeaşi zi, tatăl fetei moare subit şi mama înnebuneşte. Toate astea se întîmplă în 3 minute de film. Acum avem prim-planuri paralele cu băiatul şi fata privind gînditori în zare, el pe malul unui rîu şi ea pe geamul unui tren. Putem presupune că băiatul tocmai a făcut o labă şi fata tocmai trece graniţa peste hotare, dar nu avem de unde să ştim sigur pentru că filmul se termină brusc.
Sfîrşit

...

...ok, o să-mi iau multe puli la faza asta.
Odată un copil a fost sfîşiat şi mîncat de cîini în Bucureşti. Nu erau chiar cîini maidanezi ci păzeau o proprietate dubioasă de lîngă un parc, dar au fost imediat consideraţi maidanezi pentru că oraşul era plin de ei şi părea normal. Bunica care trebuia să aibă grijă de el şi de frate-su aştepta pe o bancă cînd i-a adus un nene samaritean copilul mai mic. Nu era din ăla cu părinţi care lucrează în străinătate, ambii părinţi au dat interviuri imediat după tragedie. Părea o împrejurare de întîmplări nespus de nefericită pînă cînd a apărut poza cu copilul mort: era alb, blond şi frumos. Aici s-a rupt ceva în sufletul colectiv. În maxim o săptămînă au dispărut maidanezii din Bucureşti. Am văzut poliţişti care alergau cîinii cu mîinile goale şi îi băgau în maşini de poliţie cu girofar. O săptămînă, atît. Acum cînd vezi un maidanez te cuprinde panica şi suni imediat la primărie sau unde pula mea se sună, minim pui poză pe feisbuc. Lumea şi-a dat brusc seama că nu e normal să-ţi fie frică de bestii într-o capitală europeană ca şi cum ai locui în padure. Şi asta a devenit normalitate. Oare cît a contat că copilul era blond şi frumos?
Altă dată o japoneză a fost violată şi ucisă de un taximetrist care a luat-o de la aeroport. Japonia a dat avertizmente de vizitare a Romîniei care probabil că au rămas pînă acum. La aeroport sunt acum un fel de tonomate de unde poţi cu greu să comanzi un taxi şi se discută posibilitatea unei linii feroviare spre oraş. Cam atît aici.
Altă dată un bar a ars şi a omorît zeci de oameni. Mulţi dintre ei nici nu au murit arşi, ci după ce au fost infectaţi de spitalele mizerabile în care au fost trataţi cu eroism patriotic. Şi nu erau orice oameni, erau tineri şi frumoşi. Nu sunt sarcastic cînd spun asta, spre deosebire de subumanii de la antena3. Mi se strînge şi acum pieptul cînd mă gandesc la ei. Chiar ştiu că erau tineri bine educaţi nu doar la şcoală, oameni productivi în care stătea speranţa viitorului şi s-au stins dintr-o prostie. S-a auzit cum s-a rupt inima în 3 sferturi din clasa mijlocie în noaptea aia. Ce şi-a dat lumea seama atunci? Că există corupţie în Romînia. Şi, oarecum de nicăieri, că nu e ok să fumezi în încăperi. Acum normalitatea e să se fumeze doar afară, îţi faci cruce dacă vezi la tv pe cineva fumînd în sufragerie. Cînd a fumat grindeanu în birou au scris zile întregi la ziar. În concluzie, ne putem da seama brusc de chestiile evidente cu condiţia să moară oameni şi oamenii ăia să fie frumoşi. Oare dacă era bar de manelari ne mai dădeam seama ca e corupţie?
Şi totuşi, de ce aşa brusc s-a schimbat normalitatea? Să fie vorba de masa critică? Atunci de ce nu a fost mai înainte? Că doar nu a fost o parte a societăţii care zicea că nu există corupţie şi apoi s-a răzgîndit. Cu toate astea, pare că progresăm ca societate. Mai facem paşi înapoi, dar indiferent cîte guverne incompetente ne bagă pe gît mustăciosul cu pula lui Terente în cur, sunt sigur că o să vină apoi oameni capabili să reconstruiască. Mi-e doar să nu rămînem fără oameni frumoşi între timp. Sau cum ar fi dacă s-ar redefini frumosul ca să cuprindă toţi oamenii? De cîte tragedii nu te loveşti zilnic şi le ignori pentru că nu-s de-ai tăi şi nu e treaba ta. Crezi că ăia care iau decizii gîndesc altfel decît tine?
Oricum, cu tot trumpu, polonia, ungaria, turcia şi muierusia, io zic căcînd fi-miu o să fie de vîrsta mea o să vadă în direct cum pleacă primii colonişti spre Marte. Poate o să fie nevoie de un război pentru asta, da oricum în război nu luptă oameni frumoşi ca fi-miu, aşa că merită.

13 paşi simpli ca să-ţi adormi copilul

1. În primul rînd, trebuie să îl oboseşti. O porţie de alergat ar trebui să fie suficientă. Ca să îl faci sa alerge, te îndrepţi spre el într-un ritm alert şi faci un zgomot din palme care simulează paşii. O să detecteze instinctiv că ceva îl vînează şi o să fugă entuziasmat în direcţia opusă.
2. Cînd ajunge în capăt îl gîdili puţin, ceea ce o să-l facă să vrea să repete experienţa si va fugi şi în direcţia cealaltă. Am uitat să precizez că traseul trebuie bine planificat anterior şi curăţat de eventualele chestii în care are putea călca şi să-l deturneze de la activitatea de obosire.
3. În funcţie de lungimea traseului, tu o să oboseşti cam dupa 2(doi) ture. El o să mai continue singur de încă 2(doi) ori pe atît. Nu-ţi face griji, o să sară peste tine dacă-l incomodezi. Asigură-te că continui să faci zgomotele precizate le punctul 1.
4. Într-un final, o să-şi dea seama că nu mai e gîdilat. O să te depisteze leşinat pe undeva pe jos şi o să vină cu elan să se arunce pe tine. Aici e un moment crucial. Sfatul meu e să te faci cît mai mic, să-ţi reduci suprafaţa de impact, crescîndu-ţi astfel şansele de supravieţuire. Pune-ţi oasele mai puternice deasupra organelor vitale şi închide ochii.
5. Eşti ok? Nu răsufla uşurat, că nu s-a terminat. Gata cu alergatu, acum eşti la faza de balans. Dacă te-ai protejat cum trebuie ar trebui să ai deja genunchii la piept. Sprijină-l pe el cu pieptul sau umerii pe genunchii tăi şi cu labele picioarelor tale sub scutec îl balansezi cît poţi de bine în aer. Asta le dă o senzaţie de zbor care creează un vertij ce o să contribuie la starea de somnolenţă.
6. Evident că balansul nu a fost suficient. Acum o să înceapă să se învîrtă în loc. Treaba ta e să te asiguri că-şi schimba direcţia de rotaţie din cînd în cînd, altfel o să vomite. Iar cînd îşi pierde echilibrul ar fi drăguţ să nu aibă chestii ascuţite în jur.
7. Ok, pe-acum ar trebui să înceapă să se împleticească, şi nu numai de la ameţeală. Începi să îl întrebi nani? nani?. Nu că ar ajuta la ceva, dar în caz că peste zece ani poate dacă îi zici nani se duce singur să se culce. Nu ştii niciodată...
8. În starea asta ar trebui să-ţi fie destul de uşor să îl ghidezi către un pat. Dacă tot refuză şi nu e obez sau musculos, îl poţi lua pe sus, iar zbaterea din braţele tale o să echivaleze oboseala cu care ai ieşit pe minus. Riscul aici e să te trezeşti cu un deget mare de la piciorul stîng înfipt la tine în ficat.
9. Nu cred că e nevoie, dar hai să-ţi zic: în momentul ăsta toată clădirea în care sunteţi trebuie să fie într-o linişte deplină, nicio sursă de lumină pe o rază de 100m, şi absolut nicio muscă. Telefoanele bănuiesc că le ai demult oprite. Toate aceste precauţii sunt esenţiale pentru ca copilul să nu respingă perna. Semnul bun este atunci cînd şi-a vîrît mîna sub ea, acum poţi trece la punctul următor.
10. Ia pulsul atmosferei şi găseşte un ritm şi o melodie în maxim 10 milisecunde de cînd a pus capul pe pernă, altfel ai stricat tot. Nu îţi face griji de versuri, nimeni nu ştie versurile la nimic. Tacticile stabilite sunt fie să-i povesteşti ce ai mîncat la micul dejun pe notele de la în pădurea cu alune fie să zici pur şi simplu silabe aleatoare pe ritmul de la melc melc codobelc, totul e să nu taci.
11. În afară de cîntat, trebuie să îl asiguri şi în alte moduri că nu l-ai lăsat singur în întuneric. Unul e atingerea. Încă mai are rămăşiţe de energie şi le va consuma dînd spasmatic din picioare. Dacă nu îi oferi stomacul sau coastele tale ca ţintă a şuturilor, nu o să fie niciodată satisfăcut iar tu nu o să mai apuci să joci dota aia, şi-aşa te aşteaptă ăia de o oră.
12. Altă chestie pe care o faci e legănatul. Nu uita de cîntat şi de primit şuturi, toate 3 se fac concomitent. Mai mult decît atît, legănatul şi cîntatul trebuiesc sincronizate. Dacă de exemplu îi cînţi du-m-acasă măi tramvai, începe pe ritmul original, cu vocea piţigăiată şi încet-încet, imperceptibil, răreşte silabele şi coboară tonul vocii. Pare greu, dar pentru că şi ţie ţi se face somn o să ajungi să faci asta oricum, nu necesită prea multă practică.
13. Gata bă, a adormit. Dar stai! Dacă vrei să continue să doarmă tre să îi dai să bea măcar jumate de biberon. Pf, şi l-ai pus tocmai acolo... N-are nimic, trebe doar să-ţi scoţi mîna de sub el şi... ah, a amorţit. Hm, ba tot eşti amorţit. Nu prea îţi mai simţi trupu deloc, în afară de durerea de spate... Ce voiai să faci? Biber... Ce fain curg valurile astea... Şi ce se vede în zare? Crecă... dota... zzz

scrisoare catre fi-miu (2)

Asa,

Mai voiam sa-ti zic ca de cand ai aflat ca ai trup ai inceput sa te cateri (cu tz, nu mai folosesc diacritice, ca lene si ca am tastatura in esperanto acum; voiam sa te invat sa vorbesti esperanto nativ, da nu prea am avut succes; stii ceva? mai lasa-ma-n pace, invata-l tu pe fi-tu daca esti asa smecher (cu sh)). Primu lucru pe care l-ai facut cu membrele a fost sa te tragi cat ai putut de in sus. Asa te-ai ridicat si in picioare, catarandu-te pe chestii. Banuiesc ca asa fac toti copiii, dar asta m-a pus pe ganduri. Pentru ca ma face sa cred ca ai invatat deja o lectie pe care mie mi-a luat toata viata sa o stapanesc si apoi sa-mi dau seama ca e gresita.

Lectia asta s-a legat perfect cu meseria pe care am ales-o. Meseria e programarea, in caz ca ma-ta nu ti-a zis nimic despre mine. Programarea e o chestie pe care o faceau oamenii, inteligenta artificiala inca nu ajunsese sa se auto-updateze acum 10 ani cand scriu asta. In programare trebuie tot timpul sa te bazezi complet pe biblioteci de cod scrise anterior. Indiferent la ce nivel programezi, tot timpul folosesti biblioteci vechi pe care le iei de bune. Probabil exista o biblioteca originara, dar asta le ramane filosofilor s-o stabileasca, e ca originea Universului.

Cand eram de varsta ta mi-au luat ai mei parinti primul calculator si vreau sa-ti povestesc despre asta pentru ca si ei mi-au povesti de "vremea lor" si abia asteptam sa fie si randul meu. Deci, pe vremea mea calculatoarele erau un fel de tastaturi pe care le conectai la televizor (e un fel de proiector, iti zic alta data) si scriai programe pe ele. Cand o pun asa, suna a ceva ce mi-as dori si acum, da cand intru in specificatii n-o sa mai para asa interesant. Aveau o rezolutie de 320x240, adica de cateva zeci de ori mai mica decat bratara ta subacvatica si nu aveau memorie deloc, deci trebuia sa scrii un program de fiecare data cand il porneai. Ca idee, ca sa desenezi o casa trebuia sa scrii vreo 50 linii de cod, pe care apoi sa ti le notezi intr-un caiet sau sa le inregistrezi pe o caseta audio (o caseta... stii ceva? mai cauta si tu pe google, ca nu pot sa-ti explic fiecare cacat). In continuare tre sa tii cont ca aveam 12 ani ca si tine si incercam sa inteleg lumea.

Instructiunile pe HC (asa se numea calculatoru, era clona de sinclair z80, vezi pe wiki daca esti curios) erau in limbaj basic si in general era un cuvant in engleza urmat de niste numere. Io nu stiam o boaba de engleza, dar m-am prins ca cuvantu ala e ceva ce oamenii inteleg si ca sa ajunga sa-l inteleaga si calculatorul trebuie interpretat in alt mod. Adica se intampla ceva ascuns in interiorul calculatorului, unde cuvantul spus de mine in limbaj uman devenea instructiune inteleasa de o masina. Si mai departe, instructiunea aia ca sa fie comunicata catre televizor printr-un cablu nu putea sa fie transmisa prin litere sau voce. Deci era din nou transformata in altceva asemanator curentului electric - invizibil si care trece printr-un fir. Asta inseamna ca sunt mai multe niveluri succesive, si fiecare din ele se bazeaza pe unul anterior. Asa e si cu cataratul, ca sa ajungi mai sus, trebuie sa te sprijini cu incredere pe ceva din care sa te impingi.

Si asa m-am hotarat sa-mi stabilesc niste fundatii. Adica decizii pe care sa le iau dupa indelunga analiza si care sa devina baza a tot ce urmeaza sa fac in continuare. Una din primele analize pe care le-am facut a fost sa caut sensul vietii. Tocmai descoperisem religia si faptul ca o sa mor (ei, hai, nu te caca pe tine, e o chestie pe care trebuie s-o accepti) si adesea ma cacam pe mine si nu puteam sa accept, asa ca cautam un sens pentru care exist. Si concluzia la care am ajuns si care a devenit un nivel de baza in formarea mea a fost ca trebuie sa te creez pe tine. Dap, tu esti motivul meu de a exista. Nicio presiune sau ceva, doar iti zic...

Si tot asa am adaugat straturi. Am decis ca nu o sa mint si ca nu o sa fur. Sunt chestii de bun simt, dar o parte suprinzator de mare de oameni aleg alte variante si combinatii. Incet-incet mi-am stabilit un set de principii. Si oricine aflam ca nu se incadreaza in aceste principii era exclus instant si complet din viata mea. Nu exista cale de mijloc. Si aici incepe stratul politic.

In acest strat, principiile sunt atat de numeroase incat devine dificil sa gasesti oameni care sa se incadreze perfect. Trebuie sa incepi sa faci compromisuri. Cand iti dai seama de asta se numeste ca ai devenit adult. Eu am 33 de ani acum. Am reusit sa ma strecor pana la varsta asta cu mult noroc si mult alcool. Dar incep sa realizez ca fac deja compromisuri. Asta imi da peste cap sistemul. De-aia iti zic ca calea asta e gresita. Tu trebuie sa gasesti momentul in care e favorabil sa iti indoi principiile, sa iti alterezi stratul, sa intri in codul masina si sa-l modifici. Altfel nu o sa intri cu succes in randul adultilor. Pentru mine e prea tarziu, tre sa termin campania in Age of Empires si am ramas fara vin...

scrisoare catre fi-miu

Salut ba,


Sunt tactu. Tipu ala caruia ii zici "pa-pa" si-i faci cu mana dimineata, si care critica constructiv desenele de pe duck tv (sau dadi, cum ii zici tu) seara, cu putin inainte de nani. Tu ai un an jumate acum. Ai descoperit puterea manipulatoare a lacrimilor si o folosesti ca sa obtii un telefon cu care sa intri pe iutub. Nici nu stii sa legi o propozitie, cum pula mea navighezi ca disperatu pe iutub? Pe vremea mea trebuia sa ai un job ca sa faci asta. Dar divaghez...

Vreau sa iti zic o groaza de chestii, da realizez ca tre sa mai astept minim 10 ani pana cand o sa poti tu sa intelegi ce iti zic. Nu stiu daca mai traiesc 10 ani, asa ca scrisoare. Da pe masura ce scriu asta imi dau seama ca nu as putea sa cuprind intr-o singura scrisoare tot ce vreau sa zic, oricum nu cu atentia limitata pe care o sa o ai tu dupa atata iutub, asa ca probabil o sa fie un serial de scrisori. Sau ai putea sa intelegi ce dracu zic odata! Ti-am povestit deja cel putin 3 basme in diverse moduri haioase si nu le-a mai auzit nimeni altcineva si io normal ca le-am uitat. Era aur narativ acolo, iti zic, aur! Dar divaghez...

Voiam sa-ti zic de lumea in care traiesti. E nasoala, ba. Viata e greu. Nu ba, nu e greu, faceam misto de tine. Da e complicata. Societatea e complicata. Partea buna e ca orice problema e trecatoare. Adica oricat de nasol ar parea un lucru si oricat de revoltat ai fi, pana la urma o sa se rezolve cumva. Si sunt 2(doi) abordari aici:
1. Poti sa zici ca te doare in pula si trece de la sine. Problema aici e ca daca pe toti ii doare in pula, n-o sa treaca. Si chiar daca o sa treaca, o sa te simti lasat pe dinafara si sa regreti, sau chiar sa respingi modul in care a fost rezolvata. Nu recomand abordarea asta.
2. Poti sa te implici. Dar aici trebuie sa constientizezi ca nu poti rezolva de unul singur, oricat de minora ar fi problema. Iti trebuie cel putin suport moral. Si daca nu gasesti o singura persoana care sa te sustina printre cunoscuti, tot trebuie sa crezi in idee. Indiferent cat de absurda pare, cineva undeva candva o sa fie de partea ta. Daca tu crezi in asta, fa asta, pentru ca inseamna ca asa e bine.

Ca idee, te-ai nascut intr-un context geopolitic foarte complicat. Daca ai doispe ani inseamna ca ai invatat deja la istorie despre asta. Daca nu ai invatat, dupa caz:
- pune ba mana si invata, ca de-aia plateste ma-ta taxe la stat, sa ai educatie
- pune ba mana si infiinteaza o scoala; o scoala e un loc unde copiii invata chestii din carti; carti sunt niste obiecte din hartie pe care sunt scrise informatii din diverse domenii; invatat e citit informatii din carti si retinut cat mai multe din ele pentru a putea formula pareri care sa fie baza altor informatii; ma bazez pe tine sa repornesti civilizatia, fiule, nu ma dezamagi!

Si acum contextu de care ziceam: te-ai nascut fix cand a inceput criza imigrantilor. Daca nu ma crezi, cauta unu din jurnalurile de bebelusi pe care le-ai primit la botez. E langa amprenta talpei tale. Ai gasit? Am scris si acolo, ca sa fie. Cu cativa ani inainte sa te nasti s-a intamplat ceva ce am numit "primavara araba", cand in mai multe natiuni predominant islamice oamenii au inceput sa se revolte impotriva conducerii statului. Ceva de genul asta a fost si in ~1990 (dupa calendar gregorian, cauta pe google daca nu intelegi data) cand si tara in care te-ai nascut a participat la o revolutie, dar falsa. Iti zic alta data de asta.

Cea mai nasoala revolta a fost in Siria. Pana acum au fost sute de mii de morti acolo si milioane de oameni au fost fortati sa plece. Nu vreau sa zic ca au fugit, pentru ca asta ar insemna ca au fost lasi. Dar daca te pui putin in locul unuia din ei, sa iti vezi de treaba si sa mergi la serviciu si sa-ti zica fi-tu pa-pa dimineata si seara sa va uitati la desene animate, apoi brusc sa te trezesti ca cad bombe in cartier si iti mor vecinii sfartecati, cred ca intelegi ca fugit inseamna ca incerci sa te salvezi pe tine si familia ta. Deci au plecat intr-o directie. Intre timp Siria fusese infestata de o grupare para-militara barbara care decapiteaza oameni ce nu respecta cu strictete o anumita interpretare a unei carti. Niste descreierati, dar plini de arme si de bani, pentru ca americani (izi zic alta data de asta). Asa ca oamenii normali la cap nu au avut decat o directie in care sa plece - spre Europa. In caz ca esti prost, Europa e continentul pe care te-ai nascut.

Europenii astia se considera din totdeauna varful civilizatiei. Isi zic "civilizatia vestica" desi in spatiul considerat civilizat (numit schengen) sunt si regiunea centrala si nordica a Europei, plus ca vestici sunt si ramasitele imperiului britanic (adica SUA, Australia, Canada) care acum isi zic nato. In realitate, cea mai avansata civilizatie dupa parerea mea este cea japoneza, plus Singapore, Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong, regiuni de-astea asiatice mult mai avansate decat "vesticii". Apoi vin scandinavii, adica Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda, Danemarca si as adauga Olanda, Estonia... prinzi tu ideea. Dar in Europa exista o idee de unitate trans-frontaliera care se numeste Uniune Europeana. Cand citesti tu asta, n-o sa mai fie, dar acum e. In uniunea asta suntem si noi, pe interes.

Si emigrantii astia, cei mai multi din Siria, veneau spre Europa. Ei fiind oameni, adica cu pareri si aspiratii, normal ca isi doresc sa fie fericiti. Asa ca tintesc tarile "vestice", adica Germania, Franta si Anglia. Ca sa ajunga acolo in mod normal ar trebui sa obtina vize si acte, dar in situatia lor de disperare nu mai tin cont de nimic. Multi din ei mor pe drum in tragedii groaznice, din cauza unor "binevoitori" care vor sa profite de pe urma disperarii lor. Altii profita in alt mod, li se alatura si se dau si ei drept victime, unii indreptatit cum sunt cei din Africa care vor si ei sa emigreze spre mai bine. Dar sunt unii care vin cu valul asta de imigranti cu scop precis de a crea teroare. Astia sunt din gruparea aia violenta de care ziceam mai devreme, aia cu decapitatu. Nu ai cum sa ii identifici si nu ai cum sa ii controlezi.

Si asa, Europa unita are acum o problema. Vrem sa ii lasam pe toti nenorocitii astia sa se refugieze aici, dar aia care vin cu ei, desi putini, creeaza haos si panica si noi vrem doar sa stam linistiti pe iutub, ca tine.

De-aia imigranti si de-aia criza.

de ce sunt anticrestin

Teoretic aș fi ateu deoarece mă doare în pulă de religie. Practic însă, mă irită la culme bor-u, ceea ce înseamnă că nu sunt indiferent la creștinism, mai precis sunt anti.
De ce?

Să facem o analogie. Să presupunem că pe tine te doare în pulă de muzică. Nu e greu, majoritatea oamenilor sunt muzică-agnostici, in afara unor descreierați care se îmbracă în negru, își îmbată gagicile și le duc la concerte de operă. Daca nu ești muzician, roadie sau groupie, atunci nu te interesează ce post de radio nimerești în mașina, tu dai din cap la fel de involuntar și pe luna amară, și pe sofia vicoveanca și pe paraziții.
Acum imaginează-ți ca 99,8% din populația țării se declară rocher. Cel mai mare procent dintre țările europene. Aproape toți oamenii cu care ai de a face ascultă doar rock, într-o formă sau alta. Majoritatea colegilor tăi beau doar wisky marțea și vinerea și în fiecare duminică merg la concert la arene. La evenimente și inaugurări e nelipsit preafericitul minculescu și lângă casa poporului se construiește o scena uriașă. În sălile de clasă sunt postere cu mayhem. Lumea pe stradă își face semnu devil horns când trece pe lângă un bar.

Acum încearcă să explici cuiva, chiar și unuia care susține că el nu merge la concerte, de ce ție nu ți se pare în regulă să-l duci pe fi-tu la cannibal corpse la câteva luni după naștere. Uite ce răspunsuri o să primești: "Dar ce are cannibal corpse? E un obicei frumos. Ție nu ți-au pus ai tăi cannibal corpse când erai mic? E doar muzică, o faci de dragul rudelor. Faceți un mosh pit și gata, s-a terminat. Nu e nevoie să meargă la concerte dup-aia. Doar 2 pe an, mai importante, la metallica și la rammstein."

(în timp ce scriam asta, vecina de deasupra își învață copilu să recite versurile de la smoke on the water. true story)

Dragnea

Ştiu din surse sigure că Dragnea (Liviu. Liviu Dragnea. Persoana publică de înaltă demnitate care se numeşte Liviu Dragnea. Are pagină de uichi. Are muia acolo, poate fi recunoscut pe strada. Deci, ca să fie clar, acel Liviu Dragnea. Mai apare la TV. Crecă e măritat cu vreun fotbalist sau ceva. Îl cheamă Dragnea. Liviu Dragnea) iubeşte pula atât de tare încât şi-a confecţionat una din plastic după un mulaj după pula lui Terente şi o poartă în cur peste tot, şi în special cand vorbeşte. Practic nu mai deschide gura dacă nu are pula lui Terente într-însul.

Deci, de fiecare dată când îl vezi pe Dragnea (Dragnea. Ăla cu pagină de uichi), să ţii minte că are o pulă în intestinul gros. Serios. Cu tatuaj cu tot. Nu ştiu de ce, că nu ai cum să vezi tatuajul, dar aşa e Dragnea, atent la detalii.
Dragnea.
Hai, amendează-mă!