I
II
În dimineaţa viitoare îmi vizez pașaportul la vama ungurească. Ploaia încetase, dar cerul era tot negru și posomorât. D-l Iliescu vrea să-mi împrumute o pelerină a sa, dar țin să nu mă îngreunez cu nimic, și după ce-mi iau rămas bun dela d-sa, rămân singur în creștetul munților. Dar abia trec granița, că un soldat ungur mă oprește, spunându-mi că trebuie să depun 30 de fiorini. Măîntorc, și prin amabilitatea vameșului ungur, obțin dela vama română un bilet de liberă trecere. Dar această întoarcere o iau ca un semn rău. Ea mă și întârziase. La replecarea mea, îmi reinspectez din nou mașina în dreptul berăriei Klein, privesc împrejurul meu, și nu departe în urmă, zăresc bariera graniței, barieră vărgată cu verde, alb și negru.
Eram pe pământ străin!...
Mă uit încă-odată în urmă... Văd văile și dealurile așternute cu pășuni și cu păduri... Casele se ascund pe sub brazi, muntele Bucegilor, uriaș cu capul tăiat cine știe din ce veacuri, escaladeaza cerul... Și cât aș fi vrut să mă aflu pe acel vârf, să revăd de-acolo, de-ar fi cu putință, Bucureștii și stradele lui chiar, -calea, Victoriei, șarpe ce sfârșește în șoseaua Kiseleff după ce iarna și vara își scaldă capul în apa Dâmboviței, mușcând astfel Capitala drept în inimă!...
Astăzi, firea întreagă e posomorâtă. Ieri, mergeam sub soare, pe drumuri cunoscute, și întovărășit de prieteni... Astăzi, sunt singur, și cu cât mă depărtez, cu atât par-că aud voci cari, par-că mă chiamă pe nume și-mi strigă că mă pândesc în cale spiritele primejdiei.. Fantome îmi umplu ochii și nenorociri închipuite îmi umplu inima.
Dar din râpă în râpă, șoseaua coboară tot mai prăpăstioasă. Derapările roților sunt dese. Alunecușurile se cearcă să mă dea jos, și până la Temeș, merg tot mai încet. Aci e o a doua vamă ungurească, și prăjina dela barieră e coborâtă și închide șoseaua. Niște țărani români așteptau acolo cu carele încărcate. Schimbări de vorbe, mirări ale lor aflând unde mă duc, și apoi trec bariera fără a mai aștepta pe vameș, ca să nu mai întâmpin vre-o dificultate, și îmi văd de drum înainte. Când mă uit în urmă, mi se înfățișează ceva ciudat; în urma mea, tot cerul, peste întreaga Românie, este albastru și lucitor. Dar în fața mea, cu cât mă uit mai departe, cu atât văd norii mai negri și mai furtunoși.. Poate așa va fi și ce m-așteaptă în viață. Trecutul e cerul albastru, și viitorul e poate furtuna și ceața. Dar voința nu mă părăsește, gonesc gândurile triste, și îmi zic că tăria sufletească este singura mântuire a omului în orice împrejurări, și că el nu trebue să se amăgească cu închipuiri. Ploaia reîncepe; de astădată e un potop. Șoseaua se schimbă toată într-un pârâu. Împrejur nu e nici un adăpost. Ceva mai departe, dau de o casă, însă e încuiată și pustie. Cu toată frica de trăznet, mă retrag sub un copac. Însă valurile de ploaie mă iau pieziș, mă udă pân-la oase. Dacă un doctor m-ar fi întâlnit în acele momente, chiar dacă el ar fi fost adeptul lui Kneipp, tot nu mi-ar fi spus că un astfel de duș e sănătos. Nu era de făcut altceva decât de urmat drumul înainte. În sfârșit, un vânt rece sparge și risipește norii. Cu toate că acest vânt îmi stă împotrivă, cu toate că mă isbește în față, îl binecuvintez căci îmi sbicește hainele lipite de corp. După ce cobor Predealul, găsesc drumul spre Brașov mai svântat. La 7 ore și 40 de minute dimineața mă aflu la cafeneaua Molnar Syula. Acest oraș ce viețuiește tihnit la poalele Tâmpei, era locul de scăpare al Românilor în timpurile de invaziuni barbare. El este vesel și patriarchal. La 8 ore ies din Brașov și alerg spre Făgăraș. Vântul suflă tot mai puternic deși cerul e senin... În dreapta și stânga șoselei sunt dealuri, când mai apropiate, când mai depărtate.
Ici și colo sunt colțuri de codri în preajma cărora pasc turme. Ciobanii în parte sunt români, în parte sași, săcui, și câteodată și unguri. Toți poartă costume pitorești, cari cu pălării din pâslă, cari cu căciuli de oaie, și mai toți au corpuri elegante, ochi vii. Înalți în picioare, par din naștere călăreți, iar daca n-ar fi costumele cu cari sunt îmbrăcați, atât sunt de albi, că ar putea fi crezuți crai din povești.
Dar șoseaua se face mereu mai bună și eu mă duc mereu mai iute. Alergarea mea se schimbă în fugă, fuga împrumută câteodată iuțeala gândului. Norii se cearcă să mă ajungă dintr-un colț al cerului, dar nu isbutesc. Norii, în deobște, nu merg decât cu o viteză de 30 kilometri pe oră, iar eu merg uneori cu una de 40. Dealurile se înmulțesc împrejurul meu. Isvorâri de ape albastre cântă când într-o parte a drumului, când într-alta. Munți, nu tocmai departe, își lungesc picioarele; eu cobor în câte o vale adâncă unde se află pitite căminurile câte unui sat. Trec astfel prin comuna Corle, și la 9 sunt la Vlădeni. Îmi vizez carnetul la primărie: Brasso, megye, Fekete, halom.
Satele de prin văi, sau de sub sprânceana dealului, sunt vestite călătorului, încă din depărtare, de o desfășurare de frunzătură, ca și cum s-ar apropia de colțuri de pădurii, de braniști sau de grădini fermecate. Când apropierea deslușește dincolo un turn de biserică, mai departe cumpăna unui puț, și în sfârșit, se intră în sat.
Mai peste tot, pe cât se poate zări din goana bicicletei, se observă o rânduială mai deosebită decât la noi. Se simte că legea nu e scrisă numai pe hârtie; că stăpânirea e mai cu grija; că oamenii sunt mai cu știință de carte. Câinii sunt ținuți prin curți cu porțile închise sau legați. Nu sunt asmuțiți asupra trecătorilor spre a se face haz, nici copiii de săteni nu aruncă cu pietre după roate, strigând: Dracu din Paris!.. Aproape toate casele sunt de zid sau de piatră, iar nu de gard lipite cu pământ galben. Ele sunt așezate după o anumită ordine și armonie, iar fiecare are câte trei ferestre la drum, ridicate foarte în sus dela pământ, ce par lunguețe din cauza înălțimii. Prin ele, lumina zilei, iarna și vara, aerul, soarele, luna, stelele, mirosurile balsamice ale câmpului, toată sănătatea și voioșia împrejurimii au putință să străbată înnăuntru, în ochi, în sânge, în plămâni, în toată economia corpului omenesc, în suflet și în inimă, fără cea mai mică piedică. Și copiii sunt rumeni, băețandri sunt voinici, bărbații sunt trupeși, iar bătrânii o duc pe picioare, urmează să muncească și să se bucure de toate bunurile vieții până ce le sosesc ceasul. Coperișul acestor case e de șindrilă, înalt și țuguiat în stilul gotic. El întocmește strașini de câte patru laturi ale casei. Dar două din strașini sunt mai lungi și mai apropiate de pământ, pe când cele două sunt cu totul scurte. Unele dintre aceste case mai mari au câte cinci ferestre la drum. Mă opresc un moment în comuna Perșani, unde, la primărie, cer să mi se ștampileze carnetul. Aceasta, se face tot în ungurește prin cuvintele Fogaraș Megye Persany, însă, cum ștampila era veche, alături cu aceste cuvinte, răsari și....... anul 1877. În acest mod, aș putea să zic că am fost în Perșani, pe bicicletă, la vârsta de un an, și că am îndeplinit astfel cea mai mare minune a veacului.
Perșanii rămân însă în urmă.... Roatele par a fi prins aripi.
Cauza e că mă apropii de Făgăraș, și speranța unui dejun bun îmi dă forțe noi. Cercanii scânteiază în depărtare, îi apropii, și sunt trecuți. Trecută e de asemeni și comuna Mândra, iar la unu și jumătare sunt în Făgăraș.
Restauratorul Wittmayer Iacob, încântat că un biciclist care a întreprins o asemenea călătorie, s-a orit la el, îmi oferi cel mai bun vin; butelia înpăienjenită, fu scoasă din fundul întunecos al pivniței, și ridicând-o în sus, o puse, pe când o desfundă, în o rază a soarelui ce smulse lichidului o veselă scânteiere, zicându-mi:
- "Aci e un vin de 12 ani și sticla aceasta este singura care mi-a rămas. O păstram s-o golesc la nunta fiicii mele, dar astăzi s-o bem împreună, în sănătatea d-tale".
După ce ciocni paharul cu al meu, îmi ură sănătate și drum bun. Vinul era minunat în adevăr, și cu atât mai minunat, că el îmi fusese oferit spontaneu, fără ca, la urmă, să mă coste un singur ban. Dar oricât ar fi lucit de mult acel vin, oricât s-ar fi încărcat el cu prisma curcubeului, bicicleta mă reclama poruncitoare.
Un pahar, și apoi altul, și acest prieten neașteptat rămase în urmă. Erau orele 3 după amiazi când am eșit din Făgăraș, și până în seară nu mai erau decât 3 alte ore încă. Dela Făgăraș la Sibiu nu sunt decât 105 kilometri. Dar șoseaua, era acoperită cu un praf gros de o palmă și vântul ce reîncepuse, mă întârzia și mă obosea. De multe ori pulberea se ridica vârtej fumuriu și mă orbea.
Din porțile Făgărașului chiar, și 10-15 kilometri mai departe, procesiuni de bivoli negri, sporeau greutățile mersului și mă încetineau. Dincolo de satul Becleanu și Dridef, ajuns de sete, grăbii către comuna Voila, unde, oprindu-mă la școală, aflai un pahar de apă. Aci, făcui cunoștință cu învățătorul Theodor Nemeș, și, fără a mai pierde vremea, cu toată amabilitatea acestui bărbat, trecui spre satul Sâmbăta. Dar această comună, îmi purta se vede Sâmbetele. Vântul gonea spre mine un nor de praf, așa încât nu mai puteam să văd înaintea ochilor.
Acest nor se înălța şi învelea şoseaua, din cauza unei enorme turme de oi în mișcare. Însă dincolo de turmă, o căruță răsturnată, cu roatele sfârâind în aer, era trasă, când într-o parte a șoselei, când într-alta, de patru cai turbați. Ei alergau, târând căruța după dânșii, sărind, nechezând, asvârlind cu picioarele, cu hățurile și șleaurile rupte. Mascată cum fusese, de praf, și în urmă de turma de oi, n-o zării decât în momentul când mă aflam numai la câți-va metri de primejdie. Caii, speriați, se înspăimântară și mai mult de mine. Unii o apucau la dreapta, alții se smuceau la stânga. Nu era de ezitat un moment, și singura mântuire era șanțul șoselei, spre care îmi și îndreptai cu repeziciunea fulgerului bicicleta. Iuțeala cu care veneam putea să mă rănească mortal, sau cel mai puțin să-mi rupă o mână sau un picior, și să mă pună pe mine și pe bicicletă în imposibilitatea de a urma drumul. Dar norocul m-a ajutat, și nici eu, nici credincioasa mea varășă nu suferirăm nimic.
Cu toate aceste, abia mă reasvârlisem în șea, și văd pe niște unguri, că se ridică de prin praf, și care șchiopătând, care ținându-se de șolduri, se reped, cu înjurături și amenințări, unii asupra mea, alții, în goana cailor cari rupseseră cu totul șleaurile și o luaselără rasna peste câmp. Câteva mișcări de pedale mă depărtaseră de ei, și în sfârșit, î-i văzui că se opresc și se întorc spre căruță.
În curând, între satele Sâmbăta, Besimbac și Vistea, îmi detei seama de cauza ce adusese răsturnarea acelei năprasnice căruțe. În adevăr, pe șosea, puțin înaintea mea, un biciclist care gonise cât putuse, abia mai putea atunci să miște pedalele. El se uita mereu înapoi, și văzând că-l sosesc, își da silința să nu fie ajuns, crezându-mă pe semne vreun polițist pe roate, dar forțele nu-l mai ajutau.
Era un nemțișor de vreo 15 ani, și-mi explică împrejurarea cu o voce înecată de oboseală. Aflând apoi de unde vin și unde merg, începu să-mi vorbească în limba românească, pe care o cunoștea aproape bine. E ușor de înțeles că el era cel care pricinuise răsturnarea căruței și o luase la fugă de frică. Acest băiat era fiul unui proprietar din Arpaș. Mă pofti să merg cu dânsul acasă și să iau prânzul în familia sa, însă Arpașul nefiind pe șosea, mă despărții de dânsul în satul Ucea, și apoi sosii în Scorei, unde mă oprii puțin la primărie, sau mai bine zis la cănțălărie, după cum îi zic transilvănenii. Primarul, un român, certifică în carnet despre sosirea mea în românește, dar pecetia pusă sub rândurile scrise era firește tot în limba ungară: Fogaraș Megye Scorey Kozeg. După data acestei pecete am trecut prin Scorei la 1899!?
Ceva ciudat e că la primăria acestui sat se știa că viu dela București și că trec la Paris.
La intrarea mea în cănțălărie, primarul și toți câți erau acolo, se sculară în picioare.
- No că ghine ai vint, dragă domne, și că iute ai sosit dela București d-ta, dară încă mai ai de mișcat chicioarele până la Paris.
Întrebați de rostul acestor vorbe, mi se răspunse:
- Păi o stat tipărit la "Gazeta Transilvaniei" și în "Tribuna" din Sibiu, că d-nu Cantini, din București o să meară peaicea la Paris. Și no! ca drum bun acum, și sănătate să dee sântul că vei ajunge. Numa' să bagi seama să nu te umfli la foale.
Erau 5 ore trecute când părăsii Scorei.
Soarele se furișase după dealuri, vântul încetase, și șoseaua nu mai era prăfuită, dar Sibiul era tot departe. De partea apusului, câmpul în depărtare era liliachiu. Marginile cerului începuseră să fie brăzdate de aceași parte cu largi dungi sângerii, printre cari se amestecă aurul fulgerător al zilei ce moare. Dar când urcam vreun suiș, reaflam încă soarele pe cer, nalt ca o săgeată-două dela marginile orizontului.
După ce comunele Brad și Avrig fură străbătute, apusul sângerat se întunecă tot mai mult. Albastrul cerului se încenușă repede. Culorile și nuanțele se stingeau de pe cer și de pe câmp. Drumul rămânea pustiu. Nici un zgomot nu se mai auzea, abia, din când în când, răsufla câte un sunet de clopot dela gâtul vitelor ce se întorceau dela pășune.
Deodată văd că șoseaua se pierde sub un acoperiș pe stâlp. În dreapta și în stânga se zărea o vale întinsă. Dar întunericul nu mă lăsa să lămuresc ce este acea vale. Înainte de a intra sub acoperiș, aș fi vrut să mă opresc, căci ghiceam acolo un iad de întuneric. Îmi închipuii chiar că am rătăcit șoseaua și că am dat de vreo moară. La urmă mi-am zis că nu se poate ca drumul cel mare să se piardă într-o prăpastie sau în gangul unei mori, și am intrat sub acel gang, am simțit că sunt pe bârnele unui pod. Mă temeam să nu fie vreo spărtură și să cad în apa sau în văgăuna peste care podul putea să fie aruncat. Acel pod acoperit, pe cât mi-am dat seama, a fost de cel puțin o sută de metri lungime. Ajuns la capătul lui, am dat de altă spaimă. Auzii o frecare și scăpărare ca un fulger sinistru lumina albastră și roșie a unui chibrit. De sigur, în acele clipe m-am căit că nu luasem asupră-mi nici o armă. Puteam să fiu omorât, mă gândeam eu la scăpărarea acelei clipe de lumină neașteptată, dar tot așa de repede interveni în mine și o altă cugetare: Că suntem toți în mâna lui dumnezeu!...
- Dă-mi un crăițar, d-le, strigă, repezindu-se înaintea bicicletei mele, un om,- acel care aprinsese chibritul. O cerere de crăițar, noaptea, rimează cu un tâlhar, și-mi crezui ceasul de pe urmă sosit. Totuși, putui să deosibesc că omul era cu mâinile goale. Îi urmam însă toate mișcările. Dar la urma-urmei îmi zisei că, de vreme ce și el e om ca și mine, de ce nu i-ar fi frică și lui? Așteptam să-l văd că ridică asupră-mi mâna, ca să-i dau eu lovitura mea, înainte de a primi eu pe a sa. S-a întamplat altfel. Omul., văzând că m-am dat jos, îmi vorbi blajin:
- Bine, dacă domnișori ca d-voastră nu-mi vor da crăițarul de regulă, dela cine să-l iau atunci? Apoi nu vă gândiți doară, că podul ăsta trebue dres mereu, că Oltul mereu îl sapă?
Îi detei crăițarul, și înțelegând că mă aflu la Olt, mă crezui un moment reîntors în țară și mă revăzui pe drumul dintre București-Craiova, când, tot pe bicicletă, stabilisem acest record. Mai detei câțiva crăițari acelui vameș neașteptat, și-mi urmai calea, nălucă întunecoasă, prin întunericul tăcut al nopții, dar în suflet cu luminile speranței, și în ochi cu luminile ce se zăreau departe la vali și ce erau ale satului Vestea. Trecui fără să mă opresc pe șoseaua frământată de umbrele caselor acestui sat, și tot la vale, mereu la vale, zării alte licăriri de lumini.
În Șelimberg, de unde veneau acele lumini, mă aflai peste o jumătate de oră. Aci, într-o cârciumă, era lume multă, și mulți chefuiau. Dar, cum mă văzură cu rozeta tricoloră la butoniera jachetei cei dinăuntru, pricepură că sunt Român și cu dragoste și frăție mă salutară toți. Cerui dulceață și apă. Dar cârciumarul îmi spuse că n-are așa ceva în prăvălie. Atunci, de pe la felurite mese, care mai de care se întrecură să mă poftească să beau vin cu ei.
- E frate de-al nostru, zise unul, că poartă naționalul în piept. Răsunară strigăte de : Să trăiască România! Și, de voie, de nevoie, sorbii și eu dintr-un pahar.
Pe deoparte graba să nu întârziez prea mult pe de alta teama ca Românii să nu se aprindă la vorbă și să înhațe pe Unguri, fapt care mi-ar fi adus încurcături cu autoritățile, mă repornii spre Sibiu.
Șa ieșirea mea din sat, luna spărsese mantaua neagră a norilor și strălucea ca un diamant pe albăstrimea întunecoasă a cerului.
Era 7 ore. Copaci crescuți la întâmplare pe marginea șoselei lungeau de-a curmezișul ei o umbră înșelătoare. Drumul începea a se zări mai greu. În dreapta șoselei un puț, și, cum îmi era sete, mă oprii. Acest puț era îngrădit ca o cetate. Luna își scălda razele în fundul lui și făcea să lucească apa într-un mod neuitat. Pe când zoream să trag găleata mi se păru că un farmec mă apleacă tot mai mult asupra oglinzii fundului neguros al puțului. Și tot într-o vreme părea că un chip de zână se desprinde din luciul oglinzii, că părul de fir îi alunecă despletit pe frumazi de marmoră, că schițează un zâmbet ciudat la colțurile buzelor de mărgean, și că prin ochii ei verzui trece un fulger iritat al voluptății neantului. Brațe rotunde și reci păreau că mă cuprind, buzele fermecate se întindeau mereu mai mult, și lumea, viața, nu mai era decât un vis nemernic. Iar luna își mulgea mereu laptele de argint pe jghiabul mucigăit al puțului și pe suprafața sclipitoare a oglinzii ce încadra în pervazul ei de întuneric năluca fanteziei, sau străbaterea în abisul misterului palpitător de lume invizibilă și de senzațiuni magice. Dar chiote sălbatice sparseră văzduhul. O duruire răsună, un trap de cai se abătu peste șanțul șoselei cu o căruță ce se răsturnă aproape. În acelaș moment, patru honvezi călări, picioare lungi în scări și busturi scurte pe șele, culcați în goană pe coamele cailor, trecură ca o vijelie, strigând în ungurește În lături! Abia avui timpul să-mi dau seama de ce se petrece și un troian de cavalerie cu săbii zăngănind, fulgeră într-o galopare fioroasă și dispăru în noapte cu zgomotele descendente și murinde ale unei Wagneriane simfonii. Înțelesei acum rostul vedeniei de zână, brațele reci ce mă reținuseră aplecat către lumina lunii din apa misterioasă...
Ce mă scăpase fusese ea, - fantasma, cu ochi verzui, - naiada cu zâmbet ciudat, sânurile, globuri de alabastru ce mi se întinseră... Și în adevăr, timpul decât să fac un pas-doi afară din împrejmuirea mântuitoare a fântânii. Într-alt fel aș fi fost pierdut.
Scăpat și din această primejdie, plecai înainte. Șoseaua mergea tot la vale, dar prin mijlocul unei păduri. Luna ce mă călăuzea, prăfuia peste copaci o zare de argint și safir. Frunze rămase ude din ultimele ploi scânteiau ca niște plăci de sidef. Altele erau înmuiate în lumină albastră, și unele trunchiuri apăreau albe ca niște năluci, sau sclipitoare ca diamantul. Pe sub copaci, departe erau, când nămeți de umbră, când troeniri strălucitoare. Și toată pădurea părea însuflețită și în mișcare. Ea, cu totul și cu totul, era o feerie de basm sau o idilă clasică. Doar driadele lipseau. Și cu cât înaintam, pădurea se făcea mai luminoasă. Depărtările ei erau de culoarea mărgăritarului. Pe acest fund nedeslușit, umbre de frunze se agitau, și copacii păreau uneori că se pun în mișcare și dânșii. Câte năluci nu-mi făceau semn din fuga bicicletei!
Și câtă pace nu domnea împrejur! Din când în când luminișuri se deschideau în dreapta sau în stânga. Erau poiene verzi, și luna sufla pe sfârcurile ierbei mărunte și fragede un argint subțire ce le făcea să scânteeze ca smaraldul. Dar doamna nopții se ascunse sub un nor... Împrejur se făcu un întuneric brusc. Feeria era sfârșită și un vis negru începea. Întunecimea era frământată de spirite rele.
Tot ce va fi urât și înspăimântător în lumea invizibilului, câștiga forme mai precise și înnota sprea mine. Ochi păreau că se aprind de orice parte. Marginea norilor pierdea orice transparență, și cerul se făcea și el negru. Și pădurea urma tot mai adâncă și din ce în ce tot mai deasă!.
Mersul mi-l încetinisem, cauciucurile ce mi se desumflaseră, mă siliră să mă dau jos.
Aș fi avut cu ce să le repar, dar fără lumină era peste putință.
Mersei câtva timp pe jos. Din fericire, luna ce reapăru mă făcu să reurc pe bicicletă în starea în care se afla. După o jumătate de oră de cale înceată și nesigură, copacii dispărură cu totul dimprejurul meu. În fața mea nu mai era decât un șes, și în depărtare, pe o vale largă, adâncită în întuneric, un furnicar de licurici ca un cimitir plin de candele aprinse.
Era Sibiul.
O luai mai iute, și în curând începui să-i aud chiar vocea. Fluierările, sunetele de clopote, tropotele de cai, uruirile de birji și căruțe, lătrări de câini ieșeau din gura Sibiului, urcau spre mine. Intrai în oraș cu senzațiunea care te face să te crezi Dante când, ieșit din Infern, revede cerul și stelele. Cerul și stelele ce revedeam era atmosfera orașului, felinarele lui, luminile ferestrelor lui, prăvăliile lui încă deschise, toată animația din piețe și strade, din cafenele și berării. Orgele și viorele răsunau. O mulțumire și o veselie părea că domnește peste tot. Însumi mă simțeam înfășurat de acest vârtej. Dar mai întâi căutai să-mi îngrijesc de bicicletă. Îmi închipuisem că suferise mult, deși în realitate, după cum aflai mai târziu, nu i se întâmplase decât o simplă relaxare a supapelor pneumatice. După ce-mi lăsai bicicleta la mecanicul Gustav Durr, la 8 ore și 45 m. intrai în restaurantul hotelului Melber. Ochiuri gătite românește, un biftec fraged, apoi o cotletă și o butelie de vin roșu unguresc, îmi redădură forțele de mai înainte.
Omul este astfel făcut: depresiunile morale sunt rezultatul depresiunilor fizice. Un nimic înrâurește organizmul, un alt nimic îi redă forța și veselia pe cari le credea pierdute pe veci. Și de unde se află în suflet besnă și descurajare, acelaș suflet rebate din aripi, și răpit din nou de iluziuni, își reia funcționarea armonioasă. Așa a fost și cu mine. O plimbare de o oră prin oraș îmi restitui energia ce-mi șovăise, și la 10 și jumate, somnul răpindu-mă pe aripa lui ușoară, mă fulgeră într-o clipă în țara în care împărat este Morfeu, în acest continent ciudat, în care cine debarcă nu e imposibil să afle, dacă e cerșetor, tezaurile lui Cresus, dacă e rob, un sceptru, dacă e criminal, uitarea, dacă suferă, fericirea neașteptată.
În acest continent, cu repeziciunea uimitoare, trăii în acea noapte vieți întregi și diferite.
Aci eram pe bicicletă, și pădurea fantastică reapărea; zâna cu ochi verzui și cu brațe reci reapărea și ea în cadrul de besnă al fundului de puț dar tot în acelaș moment, mă aflam, tânăr crai al Ungariei, pe un fugar sălbatec, și dam năvală în fruntea unei cavalerii formidabile, în desimea batalioanelor roșii și albe, deasupra cărora fâlfâia semi-luna. Și erau isbiri de săbii și strigăte cumplite... Dar în acelaș moment, craiul Ungariei vedea în fața calului său o prăpastie largă... Prăvălirea în ea era sigură; cu toate acestea, aripi creșteau deodată calului, și un alt zbor reîncepea... Acesta era un zbor de umbre nemateriale, catre un palat de soare, către un castel de aur și purpură. Și pe zidurile acestui castel curgeau lumini de toate fețele, -cascade cum nu s-au mai văzut, căci acel castel era însuși castelul de apă al Expozițiunii Universale din Paris...
Dar soarele cel adevărat intră pe fereastra odăii mele, și ochii mei se deschiseră fără voie.
Grabnic sării jos, grabnic luai o cafea cu lapte, plătii noaptea dormită și cina făcută, iar tot așa grabnic, reluându-mi bicicleta dela mecanician, mă reaflai pe ea, străbătui Sibiul, ieșii din oraș și apucai drumul spre Deva.
Privalurile dintre Sibiu și Deva se succedau cu repeziciune sub roatele bicicletei. Coborâșurile și urcușurile erau mărginite de verdeața încă puternică a câmpului. Dar vântul se ridica, și norii, tot ca în ziua precedentă, începeau să alerge pe cer. Formele și culorile lor se schimbau dela o clipă la alta.
Bicicleta vâjâia în goana cea mare și vântul îmi țipa la ureche.
Când se arăta o casă sau un copac, acest vânt, la întâlnirea stavilei, se făcea vaet sau mânie. Întâlnii o scurtă alee de copaci ce-și îmbrățișau ramurile și frunzele de peste șosea, și cum, prin pulberea drumului, luceau ca aurul frunzele lor căzute mai de timpuriu, îmi adusei aminte de sonetul lui Jules Brun, citit la o serată a lui Alexandru Macedonski. Acele frunze erau în adevăr ca niște monede - napoleoni sau ludovici,- risipite încoa și încolo. Soarele ieșea și se ascundea sub nori, și deodată suflarea ce mă lovea în față se făcu vijelioasă. Am fost într-o clipă înfășurat într-un nor de praf așa de des, încât mi-ar fi fost cu neputință să-mi urmez calea dacă o ușoară schimbare de direcțiune a șoselei nu mi-ar fi pus vijelia în coastă. Trecusem de mult satul Turnișor, ce este lângă Sibiu, și după o jumătate de oră lăsam în urmă comuna Cristian, iar la 9 și jumătate mă aflam în Săcele. Înainte, drumul urca și cobora tot mai mult și se făcea neîncetat mai greu. De pe unele înălțimi, șoseaua se zărea albă, ridicându-se când pe un deal când pe altul. Norii, în vremea aceasta fugăriți, lăsaseră cerul albastru. El sclipea în toată adâncimea și lărgimea lui, plin de soare cald. Și n-ar fi fost ziua urâtă, dacă vijelia ar fi contenit. Aci, nădușeai fulgerat de soare, aci te îngheța câte o rafală mai aspră. Dinspre munți, dinspre miază-noapte, o abureală totuși părea că se ridică și încrucișează acea parte de cer.
Sub un copac bătrân se afla un cantonier cu care stătui o clipă de vorbă. Se minună bietul om auzind că viu din București. Se minună și se uită cu deamănuntul la bicicletă.
- "Dar, dragă doamne, cum mere minunăția asta, sfârși el prin a mă întreba. Am mai văzut și pe de-ai noștri cu d-astea dar ei le mână cu chicioarele, - no! și ale dumitale sunt prea subțirele ca să poți să umbli oblu și mult cu ele. Trebue să fie argint viu în roatele cu care ai venit, numai că nu vrei să spui. Și acum să te întreb eu, dar dirept să-mi vorbești: crăițarul tot scump pe la d-voastră, ca pe la noi?.."
Și alte multe de aceste îmi spuse omul dar goana mă reluă nemilostivă. Căldură, vânt, soare, nor, orice gând chiar, dispărea treptat din mintea mea. Singur sentimentul mișcărei mă stăpânea!.. Picioarele mecanizate își îndeplineau funcțiunea regulat. Zăream un deal?.. Grăbeam spre el. Mi se înfățișa o vale?.. Alergam să o ajung. Siliștea rămânea în stânga șoselei. Și tot așa rămâne și un munte de piatră pe care drumul se agăța cu îndrăsneală. Șoseaua era ict colo coprinsă de care care ce încărcau bucățile bucățile tăiate din munte. Prin Apoldul de Sus, trecui făr-să mă opresc, și numai în satul Miercurea mă dădui jos la făgădăul de pe linia cea mare a comunei, după cum zic Ardeleni cârciumei. Un domn W. Lind și un alt domn Hans Stefani, desfundau la sticle de bere, făcându-mi cunoștința și aflând de unde sunt. În vremea aceasta, bicicleta pe care mi-o lăsasem afară, adunase împrejurul ei pe foarte mulți. Unii dintre locuitori, cari știau să pedaleze, îmi încercau pe rând bicicleta: o luau când în jos, când în sus, pe linia satului. Neobicinuiți cu o mașină bună, li se părea că merge singură. Unii ziceau chiar că dacă ar avea și ei un ștafet ca acela, ar merge nu numai la Paris, ci ar face ocolul pământului. Dându-mi seama că bicicleta putea să-mi fie stricată, cerui să-mi fie adusă înauntru. Atunci cei mai mulți,- unii Români, alții Sași și alții Nemți, dispărură. Peste câteva minute toți se întorseseră, dar fiecare călare pe câte o bicicletă proprie.
Ei începură să se învârtească în fața cârciumii, făcând alergări și întreceri între dânșii, ca și cum ar fi voit să mă sfideze. Când plecai, firește că se luară după mine, și, spre a-mi arăta că și dânșii ar fi în stare să meargă la Paris, se apucară să-și ia vânt. Îi lăsai, spre marea lor bucurie, să-mi treacă înainte. Dar cum înaintea noastră, în apropiere, șoseaua începea să urce un deal, și cum vântul sufla tot în față, începură să gâfâie. Sângele li se urcase în obraze și erau roșii ca sfecla, iar nădușeala îi făcuse leoarcă.
Unul câte unul îi pierdui în urmă, și la 1 ceas și 30 minute, sosii la Sassebeș.
Căldura ori foamea, ori vântul, îmi dăduse o strașnică durere de cap, de-aceea intrai un moment la farmacia Hans Kraser, de unde luai un bulin de antipirină.
După puțină odihnă, prânzul ce luai la restaurantul Iosef Gross îmi alungă această ușoară indispoziție. Mesele erau curate și mâncările foarte bune, iar în mijlocul sălii era un biliard la care jucau doi inși. Alături, pe o masă, erau multe sticle pe care le goliseră. Ei își lăsaseră necazurile vieții în fundul acelor sticle, și vorbeau românește. Din vreme în alta, îmi adresau și mie câte-o glumă. Dar nu trecu mult și restauratorul se apucă la ceartă cu ei, din cauză că cerea să plătească postavul pe care-l rupseseră.
Neavând timp de pierdut, plecai. Acest orășel e situat pe șes și e bine întreținut. Casele par a fi de acum două-trei veacuri, dar peste tot e o curățenie din cele mai mari, și soarele și verdeața grădinilor îl învelesc.
Foarte bine dispus și cu toată energia restabilită, mă duceam aplecat pe ghidon, pe șoseaua largă și bună, sub cerul albastru și scânteietor. Câmpul, jur-împrejur era verde, și se ducea nesfârșit, fugea și el împreună cu mine și părea că se împreună mereu cu cerul, fără însă a-l ajunge vreodată. Această goană a pământului după cer îmi umplea vederile și mărea vârtejul propriei mele goane. Șoseaua era pustie. Nici un car, nici o căruță, nici o trăsură!.. Nici o umbră de om să se lungească peste șosea să o întunece. Numai câteodată, pe sus, zbor de păsări, iar în câte un pom ciripiri și cântec. Musculițe mai mari și mai mici se țineau după mine, danțau în razele de aur, scăpărau luciri de zmaralde și câte o mică scânteie de rubin.
Ele îmi zărnăiau în auz, îmi aminteau de copilăria petrecută la câmp, și se schimbau uneori în muzicile triumfale ale Parisului, în vocile confuze ale capitalei lumii. Și acest Babel mi se arăta, se răsfrângea ca o vedenie extraordinară în oglinda concepțiunii... Cu turnuri, cu dome, cu palate, cu strade, pe cari urcă și coboară fluxul și refluxul popoarelor adunate acolo, cu amestecul de limbi de sub turnul Eifel, cu gările din care pleacă pe fiece jumătate oră ecourile acestei gigantice civilizațiuni, spre a alerga și a străbate pământul în toate direcțiunile, pe panglicele de oțel, paralele, pe cari gâfâie, vâjâie, azvârle foc și fum pe când monștri cu pântece de fer ce ca zmei legendari trec ca niște fulgere, prin păduri, peste râuri, prin văi, peste dealuri, peste munți, mereu neodihniți, și purtând cu dânșii mereu bucuria sau durerea, groaza sau înduioșarea, cuceririle științei, mângâierea poeziei și frumusețea artelor!..
Această viziune îmi aducea însă cu dânsa și pe cele ale lumilor apuse, pe a Atenei când avea 2 până la 3 milioane locuitori, pe a Babiloniei, pe a Ninivei, pe a Memphisei sau a Tebei. Și toată zădărnicia lucrurilor omenești mă cuprindea, pe când stâlpii telegrafului se deșirau ca niște ciudate năluci ce-aleargă unele după altele și nu se ajung niciodată. Fugeau acești stâlpi, fugeau cu cerul și cu câmpul, străbăteau pe rând Pischi, Orăștia, soseau la Deva, mă duceau printre uliți și case ce reaminteau Brașovul și mă întovărășeau prin odihna aparentă a acestui orășel, în mijlocul aceleeași patriarhalități trans-muntene spre gast-hausul ospitalier, cu mese curate, cu vin bun unguresc, cu tocane de jăratec, cu curățenia albă a patului moale, a imensei perne de puf ce servește de plapumă și sub care se doarme și se visează împărătește. Dar a doua zi replecam! Câmpul, peste tot cât zăream cu ochii, se făcea din ce în ce mai plan, mai orizontal. Iarba se scurta, era deasă, dar neîncetat mai măruntă. O parte a pustiei se apropia, dar ea nu trebuia să mă cuprindă în farmecul și poezia ei decât după ce Aradul va fi fost trecut. Acolo sosii la 11 ore a.m. Sosii, dar bătut de ploaie, sfârcuit peste obraz de dânsa, cu ploaia curgând cișmea de pe mine la fiecare unghiu al hainei. Aici luai masa. - O! Aradul! - frumusețea lui, cu toată ploaia. Admirabila lui piață, stradele lui, bulevardul lui, maiestoasele lui edificii, iluziunea lui de oraș mare. Aradul, văzut din treacăt, se prezintă mult mai bine decât chiar Bucureștii. - Și, cu acest prilej, începui să mă gândesc cât de patrioți sunt Ungurii. Superbă rasă, cu tot șovinismul ei! E plină de viață această națiune cavalerească. Femeile și bărbații sunt frumoși. Ochii sunt jar. Zâmbetele sunt trufașe. Corpurile sunt suple și elegante... Costumul e pitoresc. Și cum își iubesc tot ce e al lor!... Și cum adoră tot ce e frumos. Și cât respect au acești Unguri pentru eroii lor, pentru poeții lor, pentru artiștii lor. Popor bărbătesc și nervos, iubind deopotrivă stăpânind sălbăticia calului și mânuind sabia. Popor cu pinteni și aripi. Popor-om,- și popor-zbor!...
Iată însă că și Aradul este lăsat departe... Pusta începe, pusta se lungește nesfârșit și se lărgește nesfârșit, mai ales după comuna Curtici este trecută. Și odată cu lungimea și lărgimea pustei, par-că și zborul de pasări se înmulțește. Plămânii respiră liberi. Numai e casă, numai e om, numai e decât cer și câmp, decât câmp și pulberea drumului. Și des, foarte des, ca un câine atins de lepră, petice mari de câmp scânteiază sub soare fără fir de iarbă, cenușii, albe, roșcate, albăstrii. Iar câteodată, departe, în zarea nedeslușită, câte-o cumpănă de puț ca o spânzurătoare sub cerul albastru, sub cerul de aur. Câteodată de-asemeni peste pustă o nechezare de cai,- tropote surde,- tropote ce se apropie,- sălbăticia alergărilor de armăsari și cabale. Coame ce flutură în vânt, copite ce scapără flăcări. Și pe câte un cal, o sângerare de vestă roșie, un chip tânăr, de copil aproape, ca un fulger arzător în ochi, și apoi năluca unei fuge ce se depărtează, ce scade, ce dispare.
Roatele însă merg, merg cu pusta, merg după pustă, o călăresc și o domină. Szolnok, orașul fantasmă, e siluit de insolența lor, e redus a se supune. Și apar pe rând bisericile, casele, grădinile. Ele apar, dar cerul se întunecă, vântul suflă, norii se bat între dânșii, soarele e în apus, apune, tună și fulgeră, ploaia se precipită, întunericul e deplin, fuga încetinează, noroiul încleștează roatele, și în Szolnokul apropiat nu străbat decât la orele 11 noaptea.
Se lumina de ziuă când părăsii Szolnokul, plecând dela hotelul ținut de Fodor Daniel unde mâncasem noaptea.
Impresiunea ce mi-a lăsat acest oraș în care pătrunsesem la 11 noaptea, pe ploaie, noroi și întuneric, nu e tocmai plăcută.
La plecare noroiul și bolovanii stradelor mă întârziară și mă indispuseră. Dar, în sfârșit, ziua se făcea, și acum alergam din nou pe șosea, însă mai multă speranță decât oricând.
